Alte timpuri nu mai is...

    Lenes stau in patul bunicii. Ador patul asta; este patul in care pot zace cu zilele, fara nicio parere de rau ca timpul trece pe langa mine. Mai ador si mesele imbelsugate pe care bunica mi le pregateste de fiecare data cand hotarasc sa poposesc pe la ei.

    Daca ma gandesc mai bine, nu stiu daca e vreun locsor din apartamentul situat la etajul 4 care sa imi displaca. In fiece loc, imi regasesc cate o bucata de copilarie. Este un apartament bogat in mine in diferite etape ale vietii mele. Uof!..aproape ca imi dau lacrimile cand ma gandesc ca, timpul meu si al lor trece si tot trece.

    Bunicul meu are 79 de ani, si din omul drept, inalt, brunet cu ochii albastri, nu a mai ramas decat un batranel uscat si foarte obosit. Ochisorii i-au ramas tot albastri, tot frumosi, dar atat de ascunsi. Nu mai vad cheful acela de viata pe care il vedeam de fiecare data in ei. Bunicul meu a imbatranit in ultimele 6 luni, cat nu a imbatranit in toata viata lui. Zilele trecute am fost cu el la pescuit, exact cum mergeam in fiecare zi a copilariei mele. A fost mirific, ca o intoarcere in timp, si sunt fericit c-am mai prins ocazia sa mai merg cu el inca o data.

    Bunica mea are 77 de ani. Este un om de fier, de o incapatanare incredibila, cu o viata lunga in spate de probleme si mai multe coborasuri decat suisuri, insa de o blandete si de o ageritate fara pereche. Este omul care a reusit cu o mana de fier sa tina cumva familia aproape, mereu sa aibe o vorba buna pentru fiecare si, dincolo de tot, este fiinta care mi-a fost alaturi no matter what. Este intruchiparea aidoma personajelor din opera lui Creanga, este persoana alaturi de care am putut mereu sa ma ridic de jos cu forte noi si proaspete.

     Ei sunt bunicii mei. Damn it!, habar nu am cand a trecut timpul, habar nu am cand am ajuns la acest popas al vremii, habar nu am cum am ajuns ieri, cu bunicul alaturi, sa le vizitez "garsoniera" de langa padure, habar nu am cum m-am trezit ieri repetand, dupa ei, pasii pe care trebuie sa ii urmez in cazul in care unul dintre ei decide sa ma paraseasca? Habar nu am!

     Mai am nevoie de timp, mai am nevoie de ei si pacat ca, alte timpuri nu mai is...

Read More...

So... enough was enough, after all!

    Si, uite-ma cum stau livid pe canapea, seara de seara, cu paharul de vodca in mana (nu chiar, ad literam, in mana, ci zace bleg pe masa; astepand sa fie baut), cu tigarea fumandu-se singura in scrumiera. Singur. De fapt, cu Vitany.

    In articolul precedent scriam, citez:
Oare ar trebui sa ma multumesc cu ideea ca nu tot ceea ce polizez are si rezultatul vrut? Ca s-ar putea ca, la finalul experimentului, eu sa fiu acela ce sfarseste a fi polizat, indirect si inconstient de propriul eu?

     Astfel ca, uite-ma cum tocesc tigare dupa tigare, stand inert pe canapeaua ce pat mi-a devenit, polizat si uzat. Mai slab cu 3-4 kg si, cel mai important, disimuland.

    Nu e ok. Nu e ok sa zac asa, sa astept neasteptatul si sa nu imi pot aduna gandurile. Eu NU sunt asa sau, cel putin, nu eram asa.

    Stiu de ce a ales sa puna stop. Stiu de ce a ales sa se retraga. Stiu!.. Cu toate acestea, ma simt uzat. Atat de mult mi-am dorit sa mearga chestia asta, incat cred ca am fortat prea mult totul. Aparent, este greseala mea favorita. :))

    Nu ma simt abandonat sau stupizenii de genu', nu ma simt pierdut in trafic, nu simt ca urasc, nu simt ca vreau sa pedepsesc, inteleg situatia; chiar o inteleg, numai ca imi displace teribil. Simt uzura greselii, toata uzura ei.

    Cand dracu' o sa invat ca nimeni nu (ma) merita in tot intregul universului meu si ca, toti sunt capabili numai pentru zecimi din mine? Cand  o sa ajung sa pun in practica toti anii acestia pierduti pe terte canapele, sudand pahare de vodca?

 

Read More...

Modestia intruchipata

    Cand anume este momentul corect sa iti dai seama ca a-ti pasa de cineva, cineva in sensul de partener/a, este confundat de catre cealalta persoana ca fiind inabusire? Stiu, stiu, nu asa se incepe un articol.

    De catva timp incoa' imi dau seama ca, s-ar putea ca eu sa interpretez oleaca gresit tendinta mea de a-mi pune amprenta pe cei din jurul meu. Adica, eu vad ca actiunile mele ar trebui sa aibe numai consecinte pozitive, in sensul ca pe baza a ceea ce stiu pana acum, cei din jurul meu ar trebuie sa profite de informatiile vitale pe care le detin. NOT, so not!!!

    Aparent, numai eu am aceasta minunata perspectiva. :)) Stiu, debordez de modestie!.. :))

    De fapt, situatia este, din ceea ce traiesc in momentul actual, complet diferita. In speta, ceea ce eu vedeam ( inca vad :D) ca fiind super constructiv, pentru cei din jurul meu nu este decat o alta demonstratie de control freak type. Asa ca, ma intreb: care este aceea limita dintre a fi de ajutor si a fi control freak?

    Este adevarat ca-mi place sa detin controlul si ca, extrem de rar, las pe celalalt sa preia controlul. Dar, intr-un anume fel ciudat, asta reprezinta modul meu de aparare si, intr-un fel si mai ciudat, reprezinta semnatura mea. Asta mi-s!

    Nu ma mai pot schimba, nu am facut-o pana acum si, CLAR, nu am sa incep de acum. Macar stiu ca daca o gafez, m-asum. M-asum pentru tot ceea ce am gafat. Dar, atentie!, a ma asuma nu echivaleaza cu intentia mea de a-mi cere scuze. Adica, hai sa nu hazardam; nu s-a nascut inca sagetatorul care sa isi ceara scuze si sa se si asume. Ori una, ori alta!

    So, pe final de articol, ma iubesc exact asa cum sunt si TU ai fi, in mod cert, nebun sa nu iubesti tot ceea ce reprezint. Am zis.

Read More...

When enough is really enough?

    De cand ma uit, a nu stiu cata oara, la SATC am tendinta (sanatoasa, zic) sa imi fac o analiza SWOT a vietii personale. Acum cativa ani cand dormeam dus pe bancile unei facultatii cu specific economic, am facut cunostinta cu aceasta minunata, si singura, expresie economica. Si, cum sunt extrem de artist (NOT) intr-ale universului financiar-contabil-bleah am transpus SWOT-ul numai pentru ... mine.

    Revenind, am senzatia in acest moment ca viata mea personala colapseaza. Whew!.. am zis-o.
    Damn it, nu se pune problema de inselat, insa se pune probleme de orice, dar efectiv, orice altceva. E mai presus familia, pentru mine este complet strain conceptul, job-ul, facultatea, orice.

    Stiu ca nu sunt vreun expert in materie de relatii si chestii de genu', insa ma simt mai inutil si mai inapt si mai urat ca niciodata. Recunosc ca, m-am ingropat in job, ca m-am ingrasat teribil (gen, am luat 20 de kg in plus), nu mi-am mai acordat niciun pic de atentie. Rezultatul este dizgratios, nici macar eu nu ma pot admira in oglinda, daramite complicatiunea mea.

    Daaaar, chiar si asa, pentru asta nu exista comunicare, futai, discutii, sex, etc? De ce oare nu ne putem uza de aceste instrumente? De ce mereu exista acel stanjenitor si ezitant moment cand, brusc, iti vine sa arunci gunoiul la ghena, sau dintr-o data iti pasa ca nu mai e paine in casa si fugi repede sa cumperi?

   Stiu ca sunt o persoana dificila si ca, mereu cer prea mult, dar cand enough is really enough?

   Ma simt de parca as fi  prins intr-o capsula a timpului, in sensul ca omul cu care sunt acum este exact ceea ce mi-as dori in momentul de fata, insa chiar ma simt ca si cum as avea un continuu deja-vu. Asa ca, incep sa ma intreb daca nu cumva avem tendinta sa cautam acelasi tip de om dar cu features noi, pe care le polizam dupa vechile ambitii?

    Oare ar trebui sa ma multumesc cu ideea ca nu tot ceea ce polizez are si rezultatul vrut? Ca s-ar putea ca, la finalul experimentului, eu sa fiu acela ce sfarseste a fi polizat, indirect si inconstient de propriul eu?

    Prea multe intrebari si, totusi niciun raspuns. Termin acest articol in aceeasi maniera. In loc sa ma simt mai calm, sunt mai agitat. Chiar trebuie sa incep sa incetez sa ma mai gandesc atat de mult.

    Stiu un singur lucru: am nevoie sa am grija mai mult de mine si de corpul meu, este singurul in care ma salasluiesc. Uof!

Read More...

Baliverne in miez de noapte

     Absolut de fiecare data cand vreau sa scriu, ceva ma opinteste; fie ca e lenea (in cantitati industriale in cazul meu), fie ca e vreun eveniment zilnic (extrem de mega ultra important in ziua cu pricina, si extrem de stupid chiar a doua zi), fie orice alta tampenie insipida...

    Daaaar, absolut de fiecare data cand urmaresc SATC ( Sex and the City; serialul, nu porcariile alea de filme), imi da o pofta nebuna sa scriu. Si!.. puf, toate scuzele jalnice mentionate anterior dispar.

    Si, uita-ma la 2 noaptea scriind baliverne, alaturi de o tigare (cred ca abia a doua de saptamana asta) si cu un pahar rece de ceai la sticla (de altminteri, destul de bleah. dar, nah!, no alcohol for me, yet- kinda of rehab trimester). V-am zis ca-s baliverne.

    Revenind, am chef sa scriu. Am chef sa scriu pana de dimineata, numai tampenii, insa trebuie sa ma rezum la un simplu articol si la o complicata constanta, ce straina imi e. :))

    Inca ma gandesc la un titlu. Intre timp vreau sa afirm c-am primit azi un mesaj, pe un site destul de promiscuu, de la un copilas abia major. Imi spunea ca, mi-a rasfoit oleaca blogul si ca, se regaseste in articolele mele de pe vremea cand eram depresiv. Damn, nu am stiut daca sa il iau ca pe un compliment sau sa ma-nfior. Cand naiba a avut timp ca la 18 ani sa sufere deja de depresie si sa fie si atat de "afectat".

    Nu ma intelegeti gresit, insa eu la 18 ani inca eram un tocilar notoriu si ma vedeam facand o gramada de tampenii; dovezi mi-s anii 20. DAR, la 18 ani sa fii atat de posac, si amarat si trist si bla bla, asta chiar ma intristeaza.

    Nu vreau sa fac pe lupul moralist. dar am senzatia ca generatia mea chiar s-a bucurat de copilarie, si a prins la momentul potrivit 'boom'-ul muzical de la sfarsitul anilor '90 in Romania, si aparitia telefoanelor mobile, si scoaterea admiterii la facultate, si etc. Parca acum toti pustanii de 14-15 ani arata de 20 de ani, iar cei de 18-19 ani se vad asa de maturi si de 'incercati' de viata, de parca de la 25 de ani plus nu ar mai avea viata de trait.

    Ma simt bine cu varsta mea, ma simt bine pentru cum ma prezint la 30 de ani (mai am nevoie de ajustari pe ici-colo, dar v-am zis ca sunt extrem de lenes), si chiar daca nu mai am gandirea de la 18 ani tot pot admite ca ma distrez mai bine si ma bucur mult mai mult de viata decat generatia mea mai tanara cu cel putin o decada.

    Asa ca, incep sa ma intreb: cand generatia 18 ani a devenit generatia 30+?

Read More...

Pulsatia unei aventuri...

     Ati simtit vreodata aceea senzație care te face sa devii cel mai cel (superman, batman, etc) in care te crezi in stare de orice? Eh, aceeasi senzație imi tot pulsează in inimioara de câtva timp încoace.

     Am trecut in etapa in care cica ar trebui sa ma distrez cumpatat, in care ar trebui sa ma supun mai mult rigorilor vârstei. Nu ma înțelegeti gresit, chiar simt duhul celor 30 de ani, sau cum naiba s-o numi agentul X; insa ma simt mai tanar si mai încrezător si mai miserupist ca niciodata. Poate ca si pentru anul trecut a fost asa de ciudat si plin de întorsături stupide. Poate si pentru a simt ca pot mai mult. Poate si pentru ca tampita aia de oglinda ma arata diform ( de gras) :))

     Daaaar, dincolo de glume si sarcasme, ma simt in plus in juru-mi. Imi place ceea ce am acum, dar tot ar cam lipsi ceva. Pe langa ca-mi lipseste cotoroanta mea preferata ( DA, la tine ma refer Claudia), simt ca imi lipsesc părți. Din creier, din constiinta, din ceea ce eram cândva.

     Asa ca, pulsez prin fiecare por al meu, pulsez si fantezez, si sper sa nu mai am aceeasi spontaneitate infantila asa specifica-mi si sa sez(x) blând.

     Macar oleaca... Fir-ai al naibii de varsta!

Read More...

Invitatie la ... zambit!

    Recent, extrem de recent as putea adauga, o colega de munca m-a rugat sa ii dau niste motive pentru care sa zambeasca. Asa ca, plin de entuziasm, ii spun ca mai e un pic si va intra salariul. N-a fost bun argumentu'. Apoi i-am spus ca e vremea superba afara pentru mijlocul lui noiembrie; neah, nici asta nu fu inde-ajuns bun.

     Si, in timp ce ma chinuiam sa imi gasesc motive, mi-am dat seama cat de tamp is. Eu, cel putin, nu am nevoie de nici macar un sigur motiv ca sa zambesc. 

     Zambesc pentru ca vreau, pentru ca pot, pentru ca n-am motive, pentru ca e urat/frumos afara, pentru ca...

    In ultimele luni, am avut 2 socuri; diametral opuse: unul stupid, parca din telenovela desprins, altul cutremurator. Nu are rost sa insir aici detaliile legate de aceste socuri, insa pot afirma cu mana pe inima ca ele, socurile, coroborate m-au trezit din stupizenia cotidiana in care ma cufundasem. Ele au reusit sa ma faca sa rad din nimic, sa zambesc tamp, sa devin putin mai aerian decat deja eram. 

    Inca sunt impiedicat in ceea ce priveste mentinerea amicitiilor, inca sunt putin uracios/rautacios, inca mai am reminescente din anii si anii de aroganta adolescentina, DAR... zambesc! 

     Zambesc chiar si in poze, si va garantez ca e maaare lucru. Eu nici macar nu faceam poze daca nu eram in unghiul de fix grade, privirea malefica, pardon manly, pardon idioata, botul perfect tuguiat, etc, etc...iar acum, eh!, acum am poze in care chiar rad. Hm! 

    As vrea ca si voi sa radeti, chiar si aceia cu care eu interfer, sa zambiti, sa fiti mai veseli, mai pozitivi.

    As vrea sa va invit la ... zambit!

Read More...