De ce ne maturizam?

     Nu am cum sa nu ma gandesc la cat de naivi suntem noi oamenii. Iesim plini de vise din adolescenta si speram ca prima noastra relatia va dura o vesnicie. Pentru unii dintre noi, rarisimi de altfel, chiar dureaza. Pentru astia ceilalti dureaza cat o clipita de decada.

     Apoi, dupa aceasta prima relatie, decidem ca nu trebuie sa ne lasam demoralizati doar pentru ca o relatie nu a mers. Asa ca ne aventuram si mai idealisti in urmatoare relatie pentru ca, bineinteles, aceasta este THE ONE. Care va dura, logic, o vesnicie.

    Si faci un an de relatie. Fain milestone! Esti mandru/a nevoie mare. Esti in sfarsit in relatia aia care va dura la infinit. Fluturi in stomac, zambete, rasete multe, stiti voi… tot tacamul. Si mai faci un an de relatie perfecta; si inca unul, si inca unul, si.. tot asa. Pana cand te vei trezi intr-o dimineata oarecare si te vei simti strain/a in casa voastra, in patul vostru. Refuzi emotiile ce iti ineaca utopia. Le refuzi pentru ca ele nu pot fi reale. Tu ti-ai dorit ceea ce ai in juru-ti! Tu cu mana TA ai construit ceea ce acum iti repugna total. Nu iti lipseste nimic. De ce iti faci una ca asta? Ce e in mintea ta? Ce e in inima ta?

    Exact! Exact! De ce?

    Gatuit/a de decizia pe care ai ales-o, iti strangi lucrurile si pleci. Inima iti bate tare, tare si te intrebi ce naiba a fost in mintea ta. Oare este decizia corecta? Cu intrebarile de-a valma si fara niciun raspuns decizi totusi sa mergi mai departe. Indiferent de consecinte.

    Si il gasesti pe el/ea. Este diferit fata de tot ceea ce ai avut. Nu este exact genul de persoana la care te-ai uita si, totusi, nu iti poti dezlipi ochii. Te simti super atras de el/ea chiar daca are toate defectele care ar fi un big turn off. Asa ca decizi, contrar ratiunii, sa te arunci inainte in aceasta noua relatie. Dupa cateva milestone-uri, ramai iarasi singur/a.

    Nu ai mai fost rational/a, ai fost sentimental/a. Daca data trecuta nu a mers pentru ca ai fost prea organizat/a si prea robotel, acum, acum ai fost tocmai opusul. Cu ce gresesti oare?

    Nu exista un raspuns corect sau raspuns gresit. Insa existam noi care ne mai ridicam cate un zid ori de cate ori ne ridicam de jos.

    Pana la urma ce naiba inseamna sa fii matur? Eu cred ca, din pacate, reprezinta numarul de randuri de ziduri ridicate in jurul acelui adolescent idealist.

   
Read More...

No expectation at all

     Stiti ce? Am stat mai bine de 10 zile sa ma perpelesc. Sa ma gandesc, sa diger, sa imi spun ca nu este vorba despre mine, ca eu sunt smart, bine, ok, ca nu trebuie sa o iau personal. 10 zile in care mi-am spus in fel si chip ca eu sunt OK.

     Dar stiti ce?

     Eu sunt o multitudine de actiuni, zambete, dorinte, glume proaste, suuuuuper implicat in tot ceea ce fac si, cel mai important, sunt un om care are asteptari. O gramada de asteptari.

     Pe 25 februarie, o colega din departamentul meu a decis ca e momentul sa ma puna la punct. De ce? Habar nu am, caci nici pana in momentul de fata nu mi-a explicat de ce. Discutia noastra a fost, de fapt, o ploaie de cuvinte de critica imprastiate in eter. Cuvinte dure aruncate asa aiurea, fara niciun correspondent faptic. Dar nu cuvintele au durut, ci faptul ca si-a permis sa intre in viata mea, personala, cu bocancii.

     Ceea ce mi-a ramas intiparit in minte a fost reactia celor din jurul meu. Cumva am fost, blamat. Am fost ascultat, dar nu crezut. Se tot vorbeste despre transparenta si comunicare si cat de implicati trebuie sa fim. Astea sunt asteptarile pe care le avem si pe care ni le dorim.

     Dar cat, cu adevarat, facem ceva in sensul acesta? Au trecut mai bine de 10 zile de la acest eveniment si nimic nu s-a schimbat. Totul decurge ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum nici nu a existat ziua de luni. Guys, ASA NU!

     Vreti schimbare, atunci schimbati ceva!!! Vreti sa fiti ascultati, atunci ascultati!!! Nu mai judecati! Nu mai puneti etichete doar pentru ca asa e mai simplu sa rezolvati un issue.

    Eu am ramas blocat pe cele spuse de catre colega mea, de care habar nu aveam ca as fi intr-un conflict. Eu sunt acum intr-o alta noapte alba, cu toate ca sunt super obosit, blocat in acele cuvinte. Si, va rog, nu ma luati ca asta e viata si ca nu totul e roz. Stiu ca nu totul e roz, caci de 2 ani tot ma minimez, si ma modific, si tac, si zambesc si fac tot posibilul sa ma simt naibii parte din ceva.

     Este aproape ora 2 noaptea si mainile imi tremura pe clapele laptopului. Mi-am facut nu stiu cate procese de constiinta, ca nu cumva sa fiu iarasi unfit, pentru ca scriu despre asta. Dar mi-am adus aminte ca toata viata mea am fost unfit. La scoala, pentru ca eram prea tocilar, la facultatea pentru ca eram gay, la joburile anterioare pentru ca eram prea direct, iar aici aparent pentru ca... toate cumulativ.

     Dar, enough is enough.

     Vreti schimbare, atunci schimbati-va!
Read More...

Cat valoreaza 4 litere?

     Daca vorbim despre tumultul din aceasta perioada, as putea spune ca valoreaza cat pofteste partenerul amorezat. 😉 Insa, nu despre aceasta valoare imi doresc sa va vorbesc.

     Cat credeti ca valoreaza 4 litere asezate, aparent aiurea, intr-un cuvant? Cineva apropiat mi-ar spune ca mai bine de o decada de decizii distructive. 

     Hai sa va ofer un indiciu, astea sunt literele: A, C, E, I, N, P, S, T, U.

     Nu au nicio noima, nu? Asezate asa, in ordine alfabetica, sunt doar niste litere care nu par sa aiba nicio valoare. Nici financiara, nici sentimentala, nici nimic. Si, totusi, aceste 4 litere m-au provocat sa scriu in sfarsit un nou articol pe acest blog. Nu au trecut decat aproape 12 luni de la ultimul articol publicat.

    Deunazi, stateam pe balconul de la job, impreuna cu persoana care mi-a "dat" aceasta provocare. Dat nu e chiar corect spus, caci doar imi povestea cu oleaca de furie cum 4 litere au transformat mood-ul fain in care se afla. Si, in timp ce imi povestea, mintea mea deja fugise catre niscaiva situatii similare.

     De exemplu, cum niciodata nu am stiut conotatia cuvantului TATA, si ca foarte multi ani (uneori prea multi ani la rand) chiar si cuvantul MAMA mi-a fost complet strain. Sau cum, acum aproape 2 ani (culmea pe 14 februarie), cuvantul LOVE mi-a fost furat din inima complet. Ceea ce a dus, inevitabil, mai intai la o salbaticie sociala, apoi m-a aruncat intr-o depresie, culminand cu izolarea mea aproape completa. Dar seria nu continua numai cu chestii negative, caci are si nuante pozitive. Am descoperit cuvantul AMIC, si cat de important este sa ai alaturi de tine ca partener de drum acest cuvant. 

     Acum, pe buzele mele, pe sufletul meu, pe viitorul meu sta bine impregnat un alt cuvant foarte important pentru mine: CASA. Imi doresc casa mea, unde sa imi astern sufletul, sa imi invit cuvantul AMIC si, clar cuvantul MAMA, unde sa imi cladesc linistea impreuna alaturi de cuvantul LOVE. Unde sa simt ca ma redescopar pe MINE.

     Si, inca ceva: numele meu este Amalia. Amalia PEIU.
Read More...

60 de minute

     Aseara am fost in club. Multa lume: veche, cunoscuta, noua, predictibila. Multa lume.
     Am ajuns la bar, mi-am comandat cocktail-ul preferat si m-am poticnit. Ma uitam in jur si ma jur ca ma simteam ca si cum as fi dintr-un alt film. Eu veneam din epoca filmului in care toti ne stiam intre noi, din secventele in care exista un respect real, subtil, nedisimulat. Acum ma aflam intr-un cadru suta la suta nou: oameni cu care altadata ieseam la cafele - acum doar zambete schitate in colt de gura; si asta aplicat doar acelora care s-au aflat in pozitia incomoda de a (ma) saluta.
     Ideea e simpla: vreau inapoi in filmul meu. De fapt, nu! Vreau sa las filmul acolo unde e si eu sa revin la linistea garsonierei mele boeme.

     Sunt single din februarie 2017 si de la acea despartire care mi-a zdruncinat serios tot idealul meu de relatie, mi-am propus sa imi acord mult timp, cat mai mult timp cu putinta, MIE. Time to time am mai permis unui tip sa patrunda in noul meu univers. Dar cum am simtit ca nu mai am aerul meu, cum am simtit ca printr-un concurs de imprejurari ma simt supus unei serii de compromisuri, m-am retras.

     Am alaturi de mine, in acest weekend, un tip foarte fain, foarte dragut, abia venit in tara in vacanta si in loc sa isi petreaca timpul alaturi de familie si prieteni, a ales sa vina in București sa ma vada pe mine. Iar eu nu simt nimic. Decat placerea revederii unui prieten drag. Si atat! Aparent sau nu, vrand-nevrand, asta este noul EU.

     Si-a dorit sa iesim in club. Damn it! Doar 60 de minute am rezistat. Muzica faina, el imbracat foarte fain, eu asisderea, lume destul de eclectica si mie nu imi ardea decat sa fac comparatii dintre anii mei de clubbing si ceea ce mi se derula in fata mea.

     60 de minute pe care le-as fi petrecut cu mare drag in cada mea superba, cu muzica de relaxare pe fundal, cu lumanari aprinse, cu o carte buna. Cu Vitany (catelusa mea zapacita), dormind langa cada.

     60 de minute in care mi-am demonstrat, mie insumi, pentru a nu stiu cata oara ca ma aflu intr-o etapa noua, ca alte lucruri imi aduc zambetul pe fata, ca alte actiuni ma provoaca zi de zi, ca am in agenda un alt set de prioritati.

     #mehappy pentru ca pot sa imi impart timpul dupa pofta inimii, ca pot gasi #happinessinsmallthings, ca o am alaturi pe #Vitany🐶, ca am in jurul meu numai oameni naturali si cool de la care invat zi de zi, alaturi de care pot spune mereu #relaxmodeon. Nu am avut nevoie decat de 60 de minute sa realizez acest lucru. #thankyouallforbeingalwaysthereforme❤️
Read More...

Cu gandul spre zarea... mea

     Stau la biroul meu, unde adesea la ceas de seara, raman cu privirea in zare. In zarea vizibila de la etajul 4 al companiei in care lucrez si, de cele mai multe ori, ma minunez de frumusetea orasului meu. De linistea si conglomeratia de cladiri noi si vechi, de luminitele ce rasar una cate una, de cerul ce multicolor adesea mi se arata.

     Stau la biroul meu, uitandu-ma in aceasta zare ce ma imbie, culmea, la niste zambete strengare. Zambetul acela cald pe care il ai atunci cand mergi pe strada si brusc auzi o melodie faina ce te duce intr-o stare de "pot sa fiu si sa fac orice". Numai ca zambetele mele sunt si pentru ca #mehappy ca lucrez aici, la etajul 4 din aceasta cladire pozitionata foarte fain, c-am acces la zarea de dimineata si zarea de seara, ca am contact cu oameni foarte faini alaturi de care simt ca "pot sa fiu si sa fac orice".

     Dar, dincolo de zari si zambete, afirm ca #mehappy pentru ca sunt: aici si acum, geografic si temporal. C-am acces, zi de zi, la o versiune noua si mai noua si mai noua de-a mea. O versiune la care au lucrat cu sarg prietenii mei frumosi (C., F., I. si nu numai), ce toate angoasele au incercat si incearca sa mi le inlature. Omuleti care ma fericesc in fiece zi cu zambetele lor molipsitoare.

     Linistea pe care o primesc din lucrurile acestea mici, este linistea care imi da cheful si tupeul sa vreau sa fiu si sa fiu si sa mai fiu. Prezent. Multa vreme, si poate catva inca, am gandit prea in trecut sau prea in viitor, dar nicicand doar in prezent.

     Multumesc!

   
Read More...

Oamenii sunt inca frumosi

     De ceva timp evit sa scriu pe acet blog. Evit deoarece am senzatia ca m-am slutit si parca nu imi doresc sa imi patez acest spatiu, asa drag mie.

     Anul acesta a fost un an covarsitor pentru mine, a fost un an in care limitele mele au fost impinse dincolo de gand si de cuvinte. Simt nevoia sa vizualizez pe repede-inainte fiece luna din an, luna ce a venit in tandem cu problemele aferente.

     An cu schimbari drastice, unele inerente, altele mult prea bruste. An in care mi-am pierdut omul alaturi de care credeam ca pot trece prin viata mai simplu si mai usor. Om care mi-a zdruncinat din temelie tot ceea ce am crezut ca insemn, toata putinta, toata vointa, tot, tot, tot.

     Nu stiu daca l-am iubit, cat am iubit ideea sa fiu cu el, sa il schimb, sa ii imping potentialul la maximumul pe care stiam ca il detine. sa-i fiu partas la succesul pe care l-ar fi putut avea. Cred inca in potentialul lui, chiar daca tot raul pe care mi l-a cauzat nu-l pot picta in cuvinte. Cred ca va fi bine. Asa cum cred ca si eu voi fi bine, la un moment dat.

     Itinerariul meu a continuat cu schimbarea locului de munca, loc unde m-am simtit ca "acasa", unde am crescut, m-am poticnit, m-am ridicat, m-am rasfatat, am evoluat. Loc in care m-a facut sa imi (re)descopar curajul sa spun: "Nu, va multumesc, dar pot si merit mai mult!". Acolo am intalnit-o si pe Flori, nebuna care a acceptat sa imi fie partasa la drumul meu, indiferent de traiectoriile pe care acesta l-a avut si le va avea.

    Apoi am haladuit profesional 2-3 luni fara niciun avantaj financiar, in timp ce datoriile personale s-au tot adunat si adunat. Timp in care m-am simtit inutil si neputincios, timp in care toate cunostintele pe care le-am adunat 'se prafuiau' in vreun cotlon al mintii. Perioada de supravietuire si de renuntare in slow motion la tot ceea ce credeam ca ma defineste.

     In doar aproape 5 luni am trecut de la un job unde eram cel mai bun la jobless, de la o relatie pe care o credeam super faina la singur cuc, de la activ social la sinucis social, la insomniac, la plin de datorii, la o casa goala, la fara niciun chef sa ma mai scol din pat, la un handicapat in so many ways.

     Am crezut c-am iesit la liman atunci cand mi-am gasit un job fain (cel actual), am crezut ca am scapat de acel alter ego ce nu am crezut ca in mine ar exista, dar fals. La cateva saptamani de la angajare, am clacat medical..lunile de nesomn, de nemancat, de liniste mormantala, de zacut in pat, de tot... mi-au futut imunitatea. Dar hei!, lucrez. O sa fiu bine. O sa fiu la fel de cool precum eram odata. Macar profesional vorbind. Dar NU.

     M-am lovit de un alt zid, si de inca un zid si de inca un zid. Damn it! Trebuia sa o reiau si sa ii invat pe omuletii astia faini ca sunt un tip fain si reliable si ... ca sunt. Intru totul sunt.

     Sau, ca niciodata, abordarea mea a fost si este eronata? Hm, niciodata nu am gandit c-as gresi eu pe undeva. Hai sa nu mai fiu spontan, hai sa ma minimizez pentru a-mi maximiza expectantele. Si hai ca a mers.

     Am descoperit ca sunt din nou eu. Mai putin snob, mai mult simtamant, mai slab, mai gras, mai happy. Mai atent daca o fac de oaie, mai cersind scuze in juru-mi - atat de atipic sinelui - daca am gafat-o.

     Am descoperit oameni care au avut rabdarea (si care inca o au, habar nu am de unde atata izvorata) sa ma ajute sa trec peste hopuri, peste piedicile pe care adesea singur mi le princinuiam. Am cunoscut un manager atat de smart si de distributiv si atat de fain, incat mi-am dat seama ca mai am inca un car si juma' de invatat. Am cunoscut colegi care sunt acolo no matter what, atata timp cat as avea curaj sa ii las sa fie. (inca handicapat social, mii de 'multumiri' fostului)

    Am descoperit-o pe Catalina, un om cat o mie de oameni. Un om pentru care nu am cuvinte destule in desaga sa ii multumesc pentru tot suportul oferit in zecile de momente in care m-am simtit mic si al nimanui. In care am simtit ca sunt degeaba si inutil. In atatea momente cand m-am simtit insuficient si nicicand mai slut.

     Acum sunt aici si acum. In momentul in care am inceput, deja, sa cred din nou ca exista totusi oameni care si prin simpla lor prezenta te pot face sa zambesti. Cu motiv sau fara niciun motiv at all.

     Me happy!






Read More...

O scrisoare intarziata

     M-apuc de scris, as usual, la miez de noapte si chinuit de ganduri artistice. Sau, cel putin, asa sper eu. De asemenea, m-apuc de scris la cateva luni bune dupa cerinta ta.

     Acum conditiile s-au schimbat intre noi, s-au updatat unilateral (stiu ca tu inca nu imi intelegi in totalmente premisele pentru care am ales aceasta cale), astfel incat eu am ajuns in sfarsit sa fiu 100% obiectiv. Fara draci. fara ganduri spurcate, fara zambete. Doar eu - in fata acestui monitor.

     Tind, din ce in ce mai des, sa cred ca paranoia zodiacala a lui Catalin incepe sa "makes sense a lot to me". Anumite lectii karmice pe care nu mi le-am invatat si ma tot izbesc de ele; cel mai nesimtit exemplu, care mi se tot repeta, de incepe sa ma scoata grav din sarite este ca ma tot intalnesc ori cu tipi nascuti in intervalul  9-13 aprilie (Ionut nascut pe 11.04), ori cu numele de Ionut. Daca nu este una, este alta, daca nu chiar amandoua. Revenind la tine, adu-ti aminte ca iti spuneam ca oarecum ii pot multumi lui Catalin, pentru ca m-a-nvatat, clar fara sa vrea, cum sa ma comport cu tine. Dar din pacate, fara reciprocitate, nu poate sa existe niciun upgrade. 😉

     Ai pornit cu frici in prietenia cu mine, ai pornit cu expectante, iar eu mi-s as in a insela asteptari. Ma tot dezamagesc pana si pe mine insumi. Mai des, mai rar, asta mi-s! Ti-ai propus sa ma schimbi, caci ai vazut potential in mine, habar nu am ce fel de potential mai zacea in mine, la vremea cand ai decis sa ma izbutesti, dar ai... ai vrut. Si pana la un punct ai si reusit.

     Acum suntem pe cai diametral opuse sau paralale sau distincte sau cum vrei tu sa le numesti; eu sunt ok cu asta, tu - probabil ca nu. E foarte simplu sa arunci un om dintr-o categorie faina si pozitiva, intr-o alta negativa si sacaitoare si, cel mai grav, defaimatoare. Mai greu e, parerea mea, sa reusesti sa-l mentii pe acel om, ce nu iti mai e prieten de calatorie, in aceeasi categorie. Si pentru mine a fost greu, dar te-am inteles pana la urma si am ales sa te pastrez in aceeasi categorie in care te-am bagat inca de cand te-am cunoscut prima oara: categoria oamenilor faini, super smiley, pozitivi si curati. Eu chiar cred ca esti un om fain si, pur si simplu, a fost bad timing.

    Cel mai important lucru pe care mi l-am insusit de la tine este acela ca in fiecare om pot gasi un cumul de liniste si frumusete, singura conditie ar fi sa il las pe (bietul) om sa fie. Pentru asta, si nu numai, iti multumesc ca m-ai lasat sa iti fiu companion.

     "Adevarata prietenie apare atunci cand tacerea dintre doua persoane este confortabila." 
                                                                                                                                David Tayson Gentry



Read More...