Floricele, zambete si alti sori

     DA, m-am despartit. De fapt, nu; s-a despartit de mine. In acelasi mod, sub acelasi pretext, urmand ad literam acelasi scenariu. Da, da, stiu! Sunt un idiot, prost, natang, batut in cap si toate bla bla-urile ce va trec acum prin capsor.

     Dar daca ati si am putea sa facem abstractie de dojenelile de rigoare ce de altfel, se cuvin cu varf si indesat, as putea sa va spun ca singurul lucru bun - sau, in fine, pe care il vad eu bun pana acum-, este ca tot balmesul asta de bataie de joc, m-a facut sa realizez c-am obosit. Am obosit sa mai imi doresc doar eu diferite lucruri mici si mari pentru amandoi, am obosit sa ma mai anulez doar de dragul boului/vacii, am obosit sa mai fac terte compromisuri. Asa ca, partea buna a acestei perioade dracoase este ca, incep sa ma redescopar. Incep sa ma reapreciez, sa redevin egoist si etc.

     Pornind de la premisa anterioara, mi-am mai dat seama de un lucru fain si anume ca, sunt mai deschis la ideea de a zambi gratuit (adica nu gratuit-gratuit, insa la lucruri mici pe care adesea le-am ignorat cu nonsalanta, anterior), brusc ma incanta sa admir cum copacii din jurul cartierului meu, saracacios in vegetatie (cine sta in Dimitrie  Leonida, stie), infloresc. Redescopar mersul pe jos si uitatul gura-casca la terasele cladirilor vechi. As vorbi ore intregi despre cum imi redescopar Bucurestiul meu si eul (meu launtric - duma unui prostavan).

     Dincolo de tot, sorii mei au alta culoare si alta stralucire. Au alta energie si alta stari sa imi transmita, iar eu mi-s aici. Mai singur fara boul/vaca, mai happy cu mine, mai pregatit sa (va) fur zambete, mai ... orice sa fiu in conditiile mele si ale universului sorilor mei.

     Ps: Si sa nu carecumva sa nu pomenesc de toate kilogramele alea pierdute, de care ma chinuiam sa scap inca de pe vremea cand m-am legat la cap cu aceasta relatie toxica. Aleluia!!! :)))
Read More...

Totul impartit la unul

     Am promis, stiu!, ca nu am sa mai scriu cand sunt aprig/trist/etc, si uite-ma cum nu ma pot abtine. Simt nevoia sa scriu, sa imi spal ochii in scris, sa refulez, sa ma calmez si, intr-un final, sa reinvat sa respir.

     Cred ca e ceva in neregula cu mine. Mai mereu am considerat ca, ideea de cuplu, se rezuma, printre altele, la o evolutie in 2 (doi - ca sa ma asigur ca nu-s complet lunatic), la momente de cumpana, la clipe de fericire, la suprize placute/neplacute, la zambete, la sex nebun (indiferent ca e spontan sau calculat sau rutinar), la o gramada de chestii faine, si nu numai. Eu chiar cred ca e ceva in neregula cu mine. Ori sunt un magnet cam tamp si atrag tot felul de sarlatani sentimentali. Genul ala care te storc de orice umanitate, care te slutesc si apoi te arunca cat colea ca pe-o entitate inutila.

     Stiti porcaria aia de banc care spune ca: " sunt genul de persoana care nu face aceeasi greseala de 2 ori, ci o fac de 5-6 ori ca sa fiu sigur". Sunt unul dintre prostii care face aceeasi greseala de prea multe ori. Am obosit si, nu mai vreau. Am obosit sa impart totul la doi, insa sa primesc din partea celuilalt nimic.

     De data asta, ulciorul de apa s-a spart si nici cel mai bun glue nu-l mai lipeste.
Read More...

When u're too available

     Cred ca este o stare de conjuctura sau un fel de-al meu de a exista, ce-i drept cam tamp. Nu sunt o persoana accesibila, fostii mei colegi de la fostul job, ar putea sa va indruge zile-n sir despre cat de "dulce" si taios eram - si inca mi-s.

     Perioadele mele de accesibilitate sunt putine, in rarele momente cand apar sunt cauzate/datorate (depinde de tert) de 2 simple motive: o stupida si inexplicabila compasiune (nah, fiecare are momente de genu') si, cel mai important, in momentul cand ma atasez de o persoana/ de un lucru/ de un job.

     Ca un exemplu, la fostul loc de munca am avut o traiectorie tare ciudatica: initial imi placea job-ul, apoi am cunoscut sicanele unui spvz (o scurta perioada caci a intrat in prenatal), apoi m-am indragostit de ceea ce faceam (cam 2 luni), apoi am cunoscut sicanele celui de-al doilea spvz (o tipa faina, insa bad timing), apoi m-am reindragostit de job (cam 10 luni), apoi declinul. In perioada aia mai lunga, a fost o dragoste sincera, eu mi-am dat sufletul si timpul liber (conditionat sau nu) si toata inteligenta mea (a se sesiza curata mea modestie :)) ), in reciprocitate am primit aceeasi dedicare/implicare, etc.. Dar, asa ajungem la dilema mea din acest articol, si anume: cand anume o calitate daruita cu drag devine din partea celuilalt (indiferent de calitatea entitatii), o obisnuinta?

    Cand anume un lucru daruit din inima se transforma in necesitate/obligativitate unilaterala doar pentru una din parti, si culmea niciodata din partea mea?

     Si cu gandul la ideea anterioara imi aduc aminte de o perioada a vietii mele de club-er, o perioada in care nu trecea saptamana sa nu care cumva sa nu semnez condica de prezenta din nu stiu care club de fite, unde intalneam tot felul de persoane care erau extrem de inaccesibile. Si atunci nu intelegeam, doar imitam si adjudecam.

     Si culmea, apropo de obligativitati si necesitati, acestea mi se aplica si in viata personala. Ce inainte mi se parea fun si fain sa par mereu dispus la compromisuri cand celalalt in sfarsit facea act de prezenta mea, si mi se parea marele act de maturitate; acum... acum mi se pare ca mi-s luat de prost. Sau de urat. Sau, cel mai grav, de accesibil.

    Asa ca, gandindu-ma cu o oaresice dezamagire, ce naiba se intampla cu lumea de azi? Prefera sa primeasca pe degeaba felurite favoruri, ca mai apoi sa pretinda ceea ce nu le-a apartinut, de fapt, nicicand?


Read More...

Cand cuvintele nu-ti mai sunt inde-ajuns si punct.

     Am o serie de cuvinte/expresii pe care le folosesc numai in anumite situatii. Nu neaparat pentru ca numai situatiile in cauza merita folosirea lor, ci pentru ca uzanta lor reuseste sa imprime o rezolutie corecta. Si, cel mai important, isi fac "meseria": raman intiparite (va asigur - Flori mi le tot "reaminteste") ca niste cuvinte-cheie in mintea interlocutorilor. Ca sa nu credeti ca sunt super secretos, am sa va enumar cateva dintre ele: "whatever", "in fine", "te iubesc", "fiecare actiune are si o reactiune", etc. .

     Insa, din pacate, in ultima perioada mi-am dat seama c-am ajuns la varsta la care, poate ca aceste cuvinte-cheie ale mele nu neaparat ca si-au pierdut din coloratura, dar simt nevoia sa le insotesc cu niscaiva actiuni, aka fapte. Mi-am dat seama ca nu mai sunt dispus sa mai accept si sa mai livrez vorbe, fara ca sa le si demonstrez. Reciprocitate valabila.

    Acum cateva zile mi-am dat demisia, renuntand inainte de finalizarea preavizului, ceea ce nu imi sta in caracter (cel putin nu in caracterul meu din ultimii ani). Ma simt ciudat, pentru ca eu arareori imi incalc un cuvant dat. Cred ca una dintre cauze fiind nevoia mea sa respir aer curat si lenes de apartament, cauzat, se pare de stresul adunat si nerefulat ce si-a spus cuvantul. Totodata, unele cuvinte cheie au fost, un alt factor de decizie. Never mind, fuse si se duse. La propriu.

     Pe de alta parte, mi-am dat seama ca imi doresc mai mult decat niste batai pe umar, decat niste vorbe corecte spuse la momentul oportun. Vreau actiuni, reactii, training-uri, acces la infomatii si la evolutie, Sunt genul de om care se plictiseste facand acealeasi lucruri, ma frustrez. Si, cel mai grav, nu mai tind spre a fii cel mai bun, ci tind doar sa fiu.

     Asa ca, vreau actiune, vreau fapte, vreau sa rad, sa zambesc, sa zburd, sa citesc, sa invat, pe scurt ... sa exist ascensional. Cine nu ar vrea?
Read More...

Sfarsit de an, deci rezolutii noi

     Stau pe noua mea/noastra canapea, pe care o ador, ascult muzica la minunatul meu/nostru televizor si ma uit in jurul meu si ajung la concluzia ca am tot ceea ce nu am crezut vreodata ca mi-as putea dori. Nu ma intelegeti gresit, si eu vreau ca toata lumea relatia perfecta, prietenii perfecti, jobul de vis etc... insa mai mereu am fost urnit de bunurile materiale si, bineinteles, niciodata nu am considerat ca am inde-ajuns.

     Dar, uite-ma in prag de ziua mea (fuck 31 :)) ) ca, descopar ca un pic de Ionut, un pic de Flori, un pic de Iulian, un pic de jivine, un pic de mobila, un pic de pub-uri faine, un pic de zambate imi intregesc universul.

     Zilele trecute am citit ceva de genu': " Mos Craciun, te rog sa imi acorzi doar un minut inainte de a-ti cere cadouri, dar nu de alta insa, vreau sa iti spun ca anul asta am tot ceea ce mi-am putut dori si iti multumesc!" Asa si eu, consider ca putinul pe care il am acum si pe care l-as fi depreciat atat de mult cu ani in urma, reprezinta multul de mult cautat si gasit.

     Singurul lucru pe care mi-l mai doresc acum este sa crestem frumos si sa ne bucuram de noi asa cum suntem acum. Ah!.. si sa nu uit... sa slabesc naibii mai repede :)))
Read More...

Un kilogram de zambete, va rog!

     Conform spuselor unei prietene foarte bune, inca baltesc in nisa mea lingvistica. De ce? Simplu! Pentru ca e funny, e reconfortant si, cel mai important, pentru ca adun zambete. Asa ii! :))

     Este atat de simplu sa te stiu ca esti bine, ca te zambaresti, ca imparti ici-colea liniste si curaj. Este atat de bine sa stiu ca, in sfarsit, am un loc al meu. Si ca, din locul meu, iti pot aduna zambete si scadea griji.

     As vrea sa cred ca toata lumea e simpla in chitesenta ei si ca, numai noi in vartejul nostru stupid, o noroim cu aspiratii inutile. Ca ii patam acuratetea, ca ii rapim frumusetea. Caci, din pacate, din culpa sau nu, venim tupeisti si-i cerem ceea ce niciodata nu suntem capabili sa ii oferim: simpla ei simplitate.

     Mereu in lucruri mici m-am regasit; imi aduceam aminte,deunazi, cand ne plimbam in mana cu scovergile alea fantastice, cand deodata ne-am oprit si ne-am uitat tamp la cladirea aia super misto pictata. Aia din ceruri. Gizas! Ala-i un moment superb, pe care in goana noastra, cu siguranta l-am fi pierdut in ceata. Dar, atunci...a fost the moment.

     Nu am nevoie de case, masini, super job-uri, am nevoie de 2-3 prieteni de nadejde, alaturi de care sa imi pot aduna suita de zambete si, alaturi de care sa radem ca prostii, de ceea ce ne aducem aminte. Ca, de exemplu, de vocea pitigaiata a picolo-ului de la acel restaurant, datorita caruia EFECTIV nu ne-am putut opri din ras.

     Stiti ceea ce vreau eu acum, as vrea un magazin in care sa se vanda sau in care sa se faca troc de zambete. Pe genu': eu imi aduc grijile si mi le revars pe tejghea si primesc in locul lor un kil' de zambete. Batem palma ori ba?
Read More...

Fuse si se duse... Oare?

    Impreuna cu prietenul meu de suflet, Mr Vodca, in plin creier al muntilor ma regasesc, totusi, singur. Expresia asta o am de niscaiva ani incoa', de cand incerc sa imi gasesc nisa lingvistica.

    Din pacate, nisa mi-am gasit-o, insa sentimentele tot brambura imi sunt. Uite-ma, beat fiind, sau catusi de aproape fiindu-mi, cum imi incerc sa imi caut echilibrul, bahic as putea sa spun. E aproape 12 noaptea si detest gandul ca am descoperit ca iubesc, Iubesc omul care m-a distrus, Iubesc omul care bucati m-a facut. Sufar sa stiu ca sufera. Cu toate ca partas nu mi-s.

    Al 7-lea pahar de vodca pe sfarsit imi e. Ascult muzica de taiat venele, sunt la 700 de km de orasul in care se afla el, si in loc sa ma bucur de singurul concediu de dupa el, eu stau si ma inec in lichide bahice. Prost am fost si prost am sa raman.

    Forever is now or never. Sounds known? Atunci "now-ul" pe care l-am decis, este oarecum impotriva celor care ma sustin, si cu toate acestea sunt dispus sa aleg "forever-ul".

    Te iubesc, si sper sa nu regret ca nu te-am lasat sa te duci, sa iti porti consecintele, sa te las sa regreti ca m-ai lasat, Daca prin extensie, te-as lasa sa ma faci sa regret, cred ca nu mi-ar pasa prea mult. Faptul ca, as stii ca am putut sa iti fiu stalp, tot ar insemna ceva,

    Totusi. sunt extrem de curios care ar fi fost sansele sa te gasesc in virtual fix la un an dupa ce in real te-am cunoscut? Care ar fi fost sansele?

    Fuse si se duse resemnarea mea. Fuse si se duse...
Read More...