Totul impartit la unul

     Am promis, stiu!, ca nu am sa mai scriu cand sunt aprig/trist/etc, si uite-ma cum nu ma pot abtine. Simt nevoia sa scriu, sa imi spal ochii in scris, sa refulez, sa ma calmez si, intr-un final, sa reinvat sa respir.

     Cred ca e ceva in neregula cu mine. Mai mereu am considerat ca, ideea de cuplu, se rezuma, printre altele, la o evolutie in 2 (doi - ca sa ma asigur ca nu-s complet lunatic), la momente de cumpana, la clipe de fericire, la suprize placute/neplacute, la zambete, la sex nebun (indiferent ca e spontan sau calculat sau rutinar), la o gramada de chestii faine, si nu numai. Eu chiar cred ca e ceva in neregula cu mine. Ori sunt un magnet cam tamp si atrag tot felul de sarlatani sentimentali. Genul ala care te storc de orice umanitate, care te slutesc si apoi te arunca cat colea ca pe-o entitate inutila.

     Stiti porcaria aia de banc care spune ca: " sunt genul de persoana care nu face aceeasi greseala de 2 ori, ci o fac de 5-6 ori ca sa fiu sigur". Sunt unul dintre prostii care face aceeasi greseala de prea multe ori. Am obosit si, nu mai vreau. Am obosit sa impart totul la doi, insa sa primesc din partea celuilalt nimic.

     De data asta, ulciorul de apa s-a spart si nici cel mai bun glue nu-l mai lipeste.
Read More...

When u're too available

     Cred ca este o stare de conjuctura sau un fel de-al meu de a exista, ce-i drept cam tamp. Nu sunt o persoana accesibila, fostii mei colegi de la fostul job, ar putea sa va indruge zile-n sir despre cat de "dulce" si taios eram - si inca mi-s.

     Perioadele mele de accesibilitate sunt putine, in rarele momente cand apar sunt cauzate/datorate (depinde de tert) de 2 simple motive: o stupida si inexplicabila compasiune (nah, fiecare are momente de genu') si, cel mai important, in momentul cand ma atasez de o persoana/ de un lucru/ de un job.

     Ca un exemplu, la fostul loc de munca am avut o traiectorie tare ciudatica: initial imi placea job-ul, apoi am cunoscut sicanele unui spvz (o scurta perioada caci a intrat in prenatal), apoi m-am indragostit de ceea ce faceam (cam 2 luni), apoi am cunoscut sicanele celui de-al doilea spvz (o tipa faina, insa bad timing), apoi m-am reindragostit de job (cam 10 luni), apoi declinul. In perioada aia mai lunga, a fost o dragoste sincera, eu mi-am dat sufletul si timpul liber (conditionat sau nu) si toata inteligenta mea (a se sesiza curata mea modestie :)) ), in reciprocitate am primit aceeasi dedicare/implicare, etc.. Dar, asa ajungem la dilema mea din acest articol, si anume: cand anume o calitate daruita cu drag devine din partea celuilalt (indiferent de calitatea entitatii), o obisnuinta?

    Cand anume un lucru daruit din inima se transforma in necesitate/obligativitate unilaterala doar pentru una din parti, si culmea niciodata din partea mea?

     Si cu gandul la ideea anterioara imi aduc aminte de o perioada a vietii mele de club-er, o perioada in care nu trecea saptamana sa nu care cumva sa nu semnez condica de prezenta din nu stiu care club de fite, unde intalneam tot felul de persoane care erau extrem de inaccesibile. Si atunci nu intelegeam, doar imitam si adjudecam.

     Si culmea, apropo de obligativitati si necesitati, acestea mi se aplica si in viata personala. Ce inainte mi se parea fun si fain sa par mereu dispus la compromisuri cand celalalt in sfarsit facea act de prezenta mea, si mi se parea marele act de maturitate; acum... acum mi se pare ca mi-s luat de prost. Sau de urat. Sau, cel mai grav, de accesibil.

    Asa ca, gandindu-ma cu o oaresice dezamagire, ce naiba se intampla cu lumea de azi? Prefera sa primeasca pe degeaba felurite favoruri, ca mai apoi sa pretinda ceea ce nu le-a apartinut, de fapt, nicicand?


Read More...

Cand cuvintele nu-ti mai sunt inde-ajuns si punct.

     Am o serie de cuvinte/expresii pe care le folosesc numai in anumite situatii. Nu neaparat pentru ca numai situatiile in cauza merita folosirea lor, ci pentru ca uzanta lor reuseste sa imprime o rezolutie corecta. Si, cel mai important, isi fac "meseria": raman intiparite (va asigur - Flori mi le tot "reaminteste") ca niste cuvinte-cheie in mintea interlocutorilor. Ca sa nu credeti ca sunt super secretos, am sa va enumar cateva dintre ele: "whatever", "in fine", "te iubesc", "fiecare actiune are si o reactiune", etc. .

     Insa, din pacate, in ultima perioada mi-am dat seama c-am ajuns la varsta la care, poate ca aceste cuvinte-cheie ale mele nu neaparat ca si-au pierdut din coloratura, dar simt nevoia sa le insotesc cu niscaiva actiuni, aka fapte. Mi-am dat seama ca nu mai sunt dispus sa mai accept si sa mai livrez vorbe, fara ca sa le si demonstrez. Reciprocitate valabila.

    Acum cateva zile mi-am dat demisia, renuntand inainte de finalizarea preavizului, ceea ce nu imi sta in caracter (cel putin nu in caracterul meu din ultimii ani). Ma simt ciudat, pentru ca eu arareori imi incalc un cuvant dat. Cred ca una dintre cauze fiind nevoia mea sa respir aer curat si lenes de apartament, cauzat, se pare de stresul adunat si nerefulat ce si-a spus cuvantul. Totodata, unele cuvinte cheie au fost, un alt factor de decizie. Never mind, fuse si se duse. La propriu.

     Pe de alta parte, mi-am dat seama ca imi doresc mai mult decat niste batai pe umar, decat niste vorbe corecte spuse la momentul oportun. Vreau actiuni, reactii, training-uri, acces la infomatii si la evolutie, Sunt genul de om care se plictiseste facand acealeasi lucruri, ma frustrez. Si, cel mai grav, nu mai tind spre a fii cel mai bun, ci tind doar sa fiu.

     Asa ca, vreau actiune, vreau fapte, vreau sa rad, sa zambesc, sa zburd, sa citesc, sa invat, pe scurt ... sa exist ascensional. Cine nu ar vrea?
Read More...