Sfarsit de an, deci rezolutii noi

     Stau pe noua mea/noastra canapea, pe care o ador, ascult muzica la minunatul meu/nostru televizor si ma uit in jurul meu si ajung la concluzia ca am tot ceea ce nu am crezut vreodata ca mi-as putea dori. Nu ma intelegeti gresit, si eu vreau ca toata lumea relatia perfecta, prietenii perfecti, jobul de vis etc... insa mai mereu am fost urnit de bunurile materiale si, bineinteles, niciodata nu am considerat ca am inde-ajuns.

     Dar, uite-ma in prag de ziua mea (fuck 31 :)) ) ca, descopar ca un pic de Ionut, un pic de Flori, un pic de Iulian, un pic de jivine, un pic de mobila, un pic de pub-uri faine, un pic de zambate imi intregesc universul.

     Zilele trecute am citit ceva de genu': " Mos Craciun, te rog sa imi acorzi doar un minut inainte de a-ti cere cadouri, dar nu de alta insa, vreau sa iti spun ca anul asta am tot ceea ce mi-am putut dori si iti multumesc!" Asa si eu, consider ca putinul pe care il am acum si pe care l-as fi depreciat atat de mult cu ani in urma, reprezinta multul de mult cautat si gasit.

     Singurul lucru pe care mi-l mai doresc acum este sa crestem frumos si sa ne bucuram de noi asa cum suntem acum. Ah!.. si sa nu uit... sa slabesc naibii mai repede :)))
Read More...

Un kilogram de zambete, va rog!

     Conform spuselor unei prietene foarte bune, inca baltesc in nisa mea lingvistica. De ce? Simplu! Pentru ca e funny, e reconfortant si, cel mai important, pentru ca adun zambete. Asa ii! :))

     Este atat de simplu sa te stiu ca esti bine, ca te zambaresti, ca imparti ici-colea liniste si curaj. Este atat de bine sa stiu ca, in sfarsit, am un loc al meu. Si ca, din locul meu, iti pot aduna zambete si scadea griji.

     As vrea sa cred ca toata lumea e simpla in chitesenta ei si ca, numai noi in vartejul nostru stupid, o noroim cu aspiratii inutile. Ca ii patam acuratetea, ca ii rapim frumusetea. Caci, din pacate, din culpa sau nu, venim tupeisti si-i cerem ceea ce niciodata nu suntem capabili sa ii oferim: simpla ei simplitate.

     Mereu in lucruri mici m-am regasit; imi aduceam aminte,deunazi, cand ne plimbam in mana cu scovergile alea fantastice, cand deodata ne-am oprit si ne-am uitat tamp la cladirea aia super misto pictata. Aia din ceruri. Gizas! Ala-i un moment superb, pe care in goana noastra, cu siguranta l-am fi pierdut in ceata. Dar, atunci...a fost the moment.

     Nu am nevoie de case, masini, super job-uri, am nevoie de 2-3 prieteni de nadejde, alaturi de care sa imi pot aduna suita de zambete si, alaturi de care sa radem ca prostii, de ceea ce ne aducem aminte. Ca, de exemplu, de vocea pitigaiata a picolo-ului de la acel restaurant, datorita caruia EFECTIV nu ne-am putut opri din ras.

     Stiti ceea ce vreau eu acum, as vrea un magazin in care sa se vanda sau in care sa se faca troc de zambete. Pe genu': eu imi aduc grijile si mi le revars pe tejghea si primesc in locul lor un kil' de zambete. Batem palma ori ba?
Read More...

Fuse si se duse... Oare?

    Impreuna cu prietenul meu de suflet, Mr Vodca, in plin creier al muntilor ma regasesc, totusi, singur. Expresia asta o am de niscaiva ani incoa', de cand incerc sa imi gasesc nisa lingvistica.

    Din pacate, nisa mi-am gasit-o, insa sentimentele tot brambura imi sunt. Uite-ma, beat fiind, sau catusi de aproape fiindu-mi, cum imi incerc sa imi caut echilibrul, bahic as putea sa spun. E aproape 12 noaptea si detest gandul ca am descoperit ca iubesc, Iubesc omul care m-a distrus, Iubesc omul care bucati m-a facut. Sufar sa stiu ca sufera. Cu toate ca partas nu mi-s.

    Al 7-lea pahar de vodca pe sfarsit imi e. Ascult muzica de taiat venele, sunt la 700 de km de orasul in care se afla el, si in loc sa ma bucur de singurul concediu de dupa el, eu stau si ma inec in lichide bahice. Prost am fost si prost am sa raman.

    Forever is now or never. Sounds known? Atunci "now-ul" pe care l-am decis, este oarecum impotriva celor care ma sustin, si cu toate acestea sunt dispus sa aleg "forever-ul".

    Te iubesc, si sper sa nu regret ca nu te-am lasat sa te duci, sa iti porti consecintele, sa te las sa regreti ca m-ai lasat, Daca prin extensie, te-as lasa sa ma faci sa regret, cred ca nu mi-ar pasa prea mult. Faptul ca, as stii ca am putut sa iti fiu stalp, tot ar insemna ceva,

    Totusi. sunt extrem de curios care ar fi fost sansele sa te gasesc in virtual fix la un an dupa ce in real te-am cunoscut? Care ar fi fost sansele?

    Fuse si se duse resemnarea mea. Fuse si se duse...
Read More...

Dreptul de a sta drept

     Cred ca am stat o saptamana benoclat pe aceasta pagina goala, incercand sa scriu. Insa numai framantari de moment imi treceau prin minte. Nu vreau sa scriu sub impulsul (negativist) de moment, vreau sa scriu ceva de care sa imi amintesc cu drag (chiar urasc acest cuvant cu toate variatiile lui - aviz amatorilor).

     Si, uite-ma dupa o alta saptamana uitandu-ma bleg la aceasta pagina semi-goala. Am gandurile vraiste, am mintea plina cu tampenii, dar totusi cu nimic util. Stiu ca vreau sa schimb ceva, stiu ca sunt bine, stiu ca nu ma mai multumesc cu putin. Si totusi nu stiu nimic.

     Sa nu care cumva sa credeti ca nu-mi stiu rostul, sau ca nu stiu ceea ce pot; stiu, extrem de bine, chiar. Si, in extensie, stiu ca par dezorganizat la birou (dovada imi stau toata hartiile ce salasluiesc pe el), sau acasa (chiar urasc sa spal vase/haine), insa STIU ca pot sa stau drept in fata oricaruia si sa il privesc in ochi in timp ce imi spun doleantele.

     Intotdeauna  am stiut la acest capitol sa fiu extrem de direct, am fost catalogat arogant, ne-educat, miserupist, nesimtit, insa eu nu ma vad decat ca un tip extrem de direct. Si atat. Si, tulai Doamne, cate am mai avut de tras de pe urma asta.

    Mi se tot spune ca trebuie sa fiu mai diplomat, ca uneori ar trebui sa tac, ca trebuie sa am rabdare. Dar de ce naiba ar trebui ca eu sa fac toate astea? Ca sa ma pot plia pe obrajii subtiri? Si, daca nu vreau, ce?

     Nu este o imaturitate, este o incapatanare. Incapatanare ce izvoraste din obsesia mea ca nimeni nu ar trebui sa minta ca sa ajunga undeva, ca toti ar trebui sa fim asumati, ca ceea ce muncesti iti sunt relevate in rezultate. Nu am nevoie de "Bravo-uri", am nevoie sa stiu ca imi esti partener de drum si ca ma accepti asa cum sunt.

    Sunt numai al meu si asta imi da tot dreptul sa stau drept. Punct!
   
Read More...

Cand anii 20 devin istorie

     Am obosit sa par ok. Am obosit sa cred ca sunt ok. Am obosit sa mai incerc sa fiu eu-ul care am fost ani la rand, mai ceva de o decada. Am obosit.

     Vreau sa cred ca, nu mai am nimic in comun cu omul de acum un an. Nu ma refer la o "stergere cu buretele", ma refer la o reinventare a mea, pe baza a ceea ce m-a definit pana acum. Anii '20 mi-au placut, cu toate gafele, experientele, copilarismele, etc, dar pe baza carora vreau sa construiesc ceea ce cred eu ca incepe sa ma defineasca. Redefineasca.

     Acum mi-s proprietar de caine(culmea!), egoist, punctual (si mai culmea!!!), atent la detalii, sacaitor, curios de lucruri noi din categoria 'dezvoltare personala' - asta chiar e ciudat; acum sunt mult si multe. Multe dintre cele care mi-au fost absente in decada anterioara.

    Asa ca, purced la drum iarasi, plin de noi nevoi si de doleante de indeplinit. Daca prind din drum si pe acel cineva care doreste sa imi fie partener, in dreapta mea, atunci fie. Daca nu, promit c-am sa ma bucur de drum si de oportunitatile/piedicele pe care am sa le intampin.

    Asa cum Arghezi credea cu toata fiinta lui ca in momentul cand il pierzi pe copilul din tine, atunci viata ta va deveni pustie, asa vreau sa devin copilul anilor 30 care stie ce vrea si ce trebuie sa faca ca sa le obtina.

    Vreau sa ignor realitatea din juru-mi si sa imi retarget-ez optunile. Vii cu mine sau ... ?
   
Read More...

Alte timpuri nu mai is...

    Lenes stau in patul bunicii. Ador patul asta; este patul in care pot zace cu zilele, fara nicio parere de rau ca timpul trece pe langa mine. Mai ador si mesele imbelsugate pe care bunica mi le pregateste de fiecare data cand hotarasc sa poposesc pe la ei.

    Daca ma gandesc mai bine, nu stiu daca e vreun locsor din apartamentul situat la etajul 4 care sa imi displaca. In fiece loc, imi regasesc cate o bucata de copilarie. Este un apartament bogat in mine in diferite etape ale vietii mele. Uof!..aproape ca imi dau lacrimile cand ma gandesc ca, timpul meu si al lor trece si tot trece.

    Bunicul meu are 79 de ani, si din omul drept, inalt, brunet cu ochii albastri, nu a mai ramas decat un batranel uscat si foarte obosit. Ochisorii i-au ramas tot albastri, tot frumosi, dar atat de ascunsi. Nu mai vad cheful acela de viata pe care il vedeam de fiecare data in ei. Bunicul meu a imbatranit in ultimele 6 luni, cat nu a imbatranit in toata viata lui. Zilele trecute am fost cu el la pescuit, exact cum mergeam in fiecare zi a copilariei mele. A fost mirific, ca o intoarcere in timp, si sunt fericit c-am mai prins ocazia sa mai merg cu el inca o data.

    Bunica mea are 77 de ani. Este un om de fier, de o incapatanare incredibila, cu o viata lunga in spate de probleme si mai multe coborasuri decat suisuri, insa de o blandete si de o ageritate fara pereche. Este omul care a reusit cu o mana de fier sa tina cumva familia aproape, mereu sa aibe o vorba buna pentru fiecare si, dincolo de tot, este fiinta care mi-a fost alaturi no matter what. Este intruchiparea aidoma personajelor din opera lui Creanga, este persoana alaturi de care am putut mereu sa ma ridic de jos cu forte noi si proaspete.

     Ei sunt bunicii mei. Damn it!, habar nu am cand a trecut timpul, habar nu am cand am ajuns la acest popas al vremii, habar nu am cum am ajuns ieri, cu bunicul alaturi, sa le vizitez "garsoniera" de langa padure, habar nu am cum m-am trezit ieri repetand, dupa ei, pasii pe care trebuie sa ii urmez in cazul in care unul dintre ei decide sa ma paraseasca? Habar nu am!

     Mai am nevoie de timp, mai am nevoie de ei si pacat ca, alte timpuri nu mai is...
Read More...

So... enough was enough, after all!

    Si, uite-ma cum stau livid pe canapea, seara de seara, cu paharul de vodca in mana (nu chiar, ad literam, in mana, ci zace bleg pe masa; astepand sa fie baut), cu tigarea fumandu-se singura in scrumiera. Singur. De fapt, cu Vitany.

    In articolul precedent scriam, citez:
Oare ar trebui sa ma multumesc cu ideea ca nu tot ceea ce polizez are si rezultatul vrut? Ca s-ar putea ca, la finalul experimentului, eu sa fiu acela ce sfarseste a fi polizat, indirect si inconstient de propriul eu?

     Astfel ca, uite-ma cum tocesc tigare dupa tigare, stand inert pe canapeaua ce pat mi-a devenit, polizat si uzat. Mai slab cu 3-4 kg si, cel mai important, disimuland.

    Nu e ok. Nu e ok sa zac asa, sa astept neasteptatul si sa nu imi pot aduna gandurile. Eu NU sunt asa sau, cel putin, nu eram asa.

    Stiu de ce a ales sa puna stop. Stiu de ce a ales sa se retraga. Stiu!.. Cu toate acestea, ma simt uzat. Atat de mult mi-am dorit sa mearga chestia asta, incat cred ca am fortat prea mult totul. Aparent, este greseala mea favorita. :))

    Nu ma simt abandonat sau stupizenii de genu', nu ma simt pierdut in trafic, nu simt ca urasc, nu simt ca vreau sa pedepsesc, inteleg situatia; chiar o inteleg, numai ca imi displace teribil. Simt uzura greselii, toata uzura ei.

    Cand dracu' o sa invat ca nimeni nu (ma) merita in tot intregul universului meu si ca, toti sunt capabili numai pentru zecimi din mine? Cand  o sa ajung sa pun in practica toti anii acestia pierduti pe terte canapele, sudand pahare de vodca?

 
Read More...

Modestia intruchipata

    Cand anume este momentul corect sa iti dai seama ca a-ti pasa de cineva, cineva in sensul de partener/a, este confundat de catre cealalta persoana ca fiind inabusire? Stiu, stiu, nu asa se incepe un articol.

    De catva timp incoa' imi dau seama ca, s-ar putea ca eu sa interpretez oleaca gresit tendinta mea de a-mi pune amprenta pe cei din jurul meu. Adica, eu vad ca actiunile mele ar trebui sa aibe numai consecinte pozitive, in sensul ca pe baza a ceea ce stiu pana acum, cei din jurul meu ar trebuie sa profite de informatiile vitale pe care le detin. NOT, so not!!!

    Aparent, numai eu am aceasta minunata perspectiva. :)) Stiu, debordez de modestie!.. :))

    De fapt, situatia este, din ceea ce traiesc in momentul actual, complet diferita. In speta, ceea ce eu vedeam ( inca vad :D) ca fiind super constructiv, pentru cei din jurul meu nu este decat o alta demonstratie de control freak type. Asa ca, ma intreb: care este aceea limita dintre a fi de ajutor si a fi control freak?

    Este adevarat ca-mi place sa detin controlul si ca, extrem de rar, las pe celalalt sa preia controlul. Dar, intr-un anume fel ciudat, asta reprezinta modul meu de aparare si, intr-un fel si mai ciudat, reprezinta semnatura mea. Asta mi-s!

    Nu ma mai pot schimba, nu am facut-o pana acum si, CLAR, nu am sa incep de acum. Macar stiu ca daca o gafez, m-asum. M-asum pentru tot ceea ce am gafat. Dar, atentie!, a ma asuma nu echivaleaza cu intentia mea de a-mi cere scuze. Adica, hai sa nu hazardam; nu s-a nascut inca sagetatorul care sa isi ceara scuze si sa se si asume. Ori una, ori alta!

    So, pe final de articol, ma iubesc exact asa cum sunt si TU ai fi, in mod cert, nebun sa nu iubesti tot ceea ce reprezint. Am zis.
Read More...

When enough is really enough?

    De cand ma uit, a nu stiu cata oara, la SATC am tendinta (sanatoasa, zic) sa imi fac o analiza SWOT a vietii personale. Acum cativa ani cand dormeam dus pe bancile unei facultatii cu specific economic, am facut cunostinta cu aceasta minunata, si singura, expresie economica. Si, cum sunt extrem de artist (NOT) intr-ale universului financiar-contabil-bleah am transpus SWOT-ul numai pentru ... mine.

    Revenind, am senzatia in acest moment ca viata mea personala colapseaza. Whew!.. am zis-o.
    Damn it, nu se pune problema de inselat, insa se pune probleme de orice, dar efectiv, orice altceva. E mai presus familia, pentru mine este complet strain conceptul, job-ul, facultatea, orice.

    Stiu ca nu sunt vreun expert in materie de relatii si chestii de genu', insa ma simt mai inutil si mai inapt si mai urat ca niciodata. Recunosc ca, m-am ingropat in job, ca m-am ingrasat teribil (gen, am luat 20 de kg in plus), nu mi-am mai acordat niciun pic de atentie. Rezultatul este dizgratios, nici macar eu nu ma pot admira in oglinda, daramite complicatiunea mea.

    Daaaar, chiar si asa, pentru asta nu exista comunicare, futai, discutii, sex, etc? De ce oare nu ne putem uza de aceste instrumente? De ce mereu exista acel stanjenitor si ezitant moment cand, brusc, iti vine sa arunci gunoiul la ghena, sau dintr-o data iti pasa ca nu mai e paine in casa si fugi repede sa cumperi?

   Stiu ca sunt o persoana dificila si ca, mereu cer prea mult, dar cand enough is really enough?

   Ma simt de parca as fi  prins intr-o capsula a timpului, in sensul ca omul cu care sunt acum este exact ceea ce mi-as dori in momentul de fata, insa chiar ma simt ca si cum as avea un continuu deja-vu. Asa ca, incep sa ma intreb daca nu cumva avem tendinta sa cautam acelasi tip de om dar cu features noi, pe care le polizam dupa vechile ambitii?

    Oare ar trebui sa ma multumesc cu ideea ca nu tot ceea ce polizez are si rezultatul vrut? Ca s-ar putea ca, la finalul experimentului, eu sa fiu acela ce sfarseste a fi polizat, indirect si inconstient de propriul eu?

    Prea multe intrebari si, totusi niciun raspuns. Termin acest articol in aceeasi maniera. In loc sa ma simt mai calm, sunt mai agitat. Chiar trebuie sa incep sa incetez sa ma mai gandesc atat de mult.

    Stiu un singur lucru: am nevoie sa am grija mai mult de mine si de corpul meu, este singurul in care ma salasluiesc. Uof!
Read More...

Baliverne in miez de noapte

     Absolut de fiecare data cand vreau sa scriu, ceva ma opinteste; fie ca e lenea (in cantitati industriale in cazul meu), fie ca e vreun eveniment zilnic (extrem de mega ultra important in ziua cu pricina, si extrem de stupid chiar a doua zi), fie orice alta tampenie insipida...

    Daaaar, absolut de fiecare data cand urmaresc SATC ( Sex and the City; serialul, nu porcariile alea de filme), imi da o pofta nebuna sa scriu. Si!.. puf, toate scuzele jalnice mentionate anterior dispar.

    Si, uita-ma la 2 noaptea scriind baliverne, alaturi de o tigare (cred ca abia a doua de saptamana asta) si cu un pahar rece de ceai la sticla (de altminteri, destul de bleah. dar, nah!, no alcohol for me, yet- kinda of rehab trimester). V-am zis ca-s baliverne.

    Revenind, am chef sa scriu. Am chef sa scriu pana de dimineata, numai tampenii, insa trebuie sa ma rezum la un simplu articol si la o complicata constanta, ce straina imi e. :))

    Inca ma gandesc la un titlu. Intre timp vreau sa afirm c-am primit azi un mesaj, pe un site destul de promiscuu, de la un copilas abia major. Imi spunea ca, mi-a rasfoit oleaca blogul si ca, se regaseste in articolele mele de pe vremea cand eram depresiv. Damn, nu am stiut daca sa il iau ca pe un compliment sau sa ma-nfior. Cand naiba a avut timp ca la 18 ani sa sufere deja de depresie si sa fie si atat de "afectat".

    Nu ma intelegeti gresit, insa eu la 18 ani inca eram un tocilar notoriu si ma vedeam facand o gramada de tampenii; dovezi mi-s anii 20. DAR, la 18 ani sa fii atat de posac, si amarat si trist si bla bla, asta chiar ma intristeaza.

    Nu vreau sa fac pe lupul moralist. dar am senzatia ca generatia mea chiar s-a bucurat de copilarie, si a prins la momentul potrivit 'boom'-ul muzical de la sfarsitul anilor '90 in Romania, si aparitia telefoanelor mobile, si scoaterea admiterii la facultate, si etc. Parca acum toti pustanii de 14-15 ani arata de 20 de ani, iar cei de 18-19 ani se vad asa de maturi si de 'incercati' de viata, de parca de la 25 de ani plus nu ar mai avea viata de trait.

    Ma simt bine cu varsta mea, ma simt bine pentru cum ma prezint la 30 de ani (mai am nevoie de ajustari pe ici-colo, dar v-am zis ca sunt extrem de lenes), si chiar daca nu mai am gandirea de la 18 ani tot pot admite ca ma distrez mai bine si ma bucur mult mai mult de viata decat generatia mea mai tanara cu cel putin o decada.

    Asa ca, incep sa ma intreb: cand generatia 18 ani a devenit generatia 30+?
Read More...

Pulsatia unei aventuri...

     Ati simtit vreodata aceea senzație care te face sa devii cel mai cel (superman, batman, etc) in care te crezi in stare de orice? Eh, aceeasi senzație imi tot pulsează in inimioara de câtva timp încoace.

     Am trecut in etapa in care cica ar trebui sa ma distrez cumpatat, in care ar trebui sa ma supun mai mult rigorilor vârstei. Nu ma înțelegeti gresit, chiar simt duhul celor 30 de ani, sau cum naiba s-o numi agentul X; insa ma simt mai tanar si mai încrezător si mai miserupist ca niciodata. Poate ca si pentru anul trecut a fost asa de ciudat si plin de întorsături stupide. Poate si pentru a simt ca pot mai mult. Poate si pentru ca tampita aia de oglinda ma arata diform ( de gras) :))

     Daaaar, dincolo de glume si sarcasme, ma simt in plus in juru-mi. Imi place ceea ce am acum, dar tot ar cam lipsi ceva. Pe langa ca-mi lipseste cotoroanta mea preferata ( DA, la tine ma refer Claudia), simt ca imi lipsesc părți. Din creier, din constiinta, din ceea ce eram cândva.

     Asa ca, pulsez prin fiecare por al meu, pulsez si fantezez, si sper sa nu mai am aceeasi spontaneitate infantila asa specifica-mi si sa sez(x) blând.

     Macar oleaca... Fir-ai al naibii de varsta!
Read More...