Miserupism sau constructivism?

     Inca din frageda pruncie am reusit sa imi construiesc propriul meu univers, in care ma simteam perfect. In care imi construiam vise, si idei si jocuri tampite, si  ... etc. Niciodata, la vremea respectiva, nu am simtit ca fac ceva gresit sau diferit. 
     Imi aduc aminte si acum, zambind, cum ma pedepsea maica-mea: eram obligat sa ies afara. Sa interactionez cu cei de varsta mea, sa ma joc, sa socializez, sa empatizez. Si, mai mereu, era o corvoada sa fac asta, caci mereu am considerat ca n-am nevoie de o suita de oameni in juru-mi ca sa ma simt viu. Sa  ma simt aprobat or similar. Un singur om imi era si-mi este inde-ajuns. Oups, imi era...
     De catva timp incoace incerc sa fiu mai deschis, sa empatizez; sunt complet stangaci, stiu!, dar eu chiar incerc, Gizas, asa mi-s dintotdeauna! Incerc chiar sa nu mai cer asa de mult de la cei cu care-mi petrec cea mai mare parte din timp. Aici chiar sunt extrem de stangaci.
     Imi este mai usor sa-mi duc crucea singur-singurel, caci daca e sa o gafez, am sa stiu de ce am facut-o si ce sa fac sa NU o mai fac. Dar, sa depind de tine si de tine si de tine, in speranta ca o sa faci lucrurile in stilul meu, u-la-la.

    Mi-am promis ca nu am sa (mai) scriu vreun articol cand sunt suparat sau nervos, insa azi nu sunt nici asa si nici asa, ci doar dezamagit. 

    Este foarte simplu ceea ce vreau sa subliniez, si anume ca este muuuuuult mai bine sa fii singur si calm, decat impreuna si mai mereu iritat. Este mai ok sa ramai pe craca ta, decat in pom. Este mai relaxant sa te impingi pe tine si doar pe tine mai departe, si atat.

    Ceea ce se intampla in jurul tau este departe de ceea esti tu, si ca e al naibii de benefic sa fii in universul tau, decat intr-o galaxie de indivizi ce direct sau indirect te 'murdaresc'cu bunatatea lor.

    Va spun eu: facerea de bine, e futere de mama!
Read More...