Dreptul de a sta drept

     Cred ca am stat o saptamana benoclat pe aceasta pagina goala, incercand sa scriu. Insa numai framantari de moment imi treceau prin minte. Nu vreau sa scriu sub impulsul (negativist) de moment, vreau sa scriu ceva de care sa imi amintesc cu drag (chiar urasc acest cuvant cu toate variatiile lui - aviz amatorilor).

     Si, uite-ma dupa o alta saptamana uitandu-ma bleg la aceasta pagina semi-goala. Am gandurile vraiste, am mintea plina cu tampenii, dar totusi cu nimic util. Stiu ca vreau sa schimb ceva, stiu ca sunt bine, stiu ca nu ma mai multumesc cu putin. Si totusi nu stiu nimic.

     Sa nu care cumva sa credeti ca nu-mi stiu rostul, sau ca nu stiu ceea ce pot; stiu, extrem de bine, chiar. Si, in extensie, stiu ca par dezorganizat la birou (dovada imi stau toata hartiile ce salasluiesc pe el), sau acasa (chiar urasc sa spal vase/haine), insa STIU ca pot sa stau drept in fata oricaruia si sa il privesc in ochi in timp ce imi spun doleantele.

     Intotdeauna  am stiut la acest capitol sa fiu extrem de direct, am fost catalogat arogant, ne-educat, miserupist, nesimtit, insa eu nu ma vad decat ca un tip extrem de direct. Si atat. Si, tulai Doamne, cate am mai avut de tras de pe urma asta.

    Mi se tot spune ca trebuie sa fiu mai diplomat, ca uneori ar trebui sa tac, ca trebuie sa am rabdare. Dar de ce naiba ar trebui ca eu sa fac toate astea? Ca sa ma pot plia pe obrajii subtiri? Si, daca nu vreau, ce?

     Nu este o imaturitate, este o incapatanare. Incapatanare ce izvoraste din obsesia mea ca nimeni nu ar trebui sa minta ca sa ajunga undeva, ca toti ar trebui sa fim asumati, ca ceea ce muncesti iti sunt relevate in rezultate. Nu am nevoie de "Bravo-uri", am nevoie sa stiu ca imi esti partener de drum si ca ma accepti asa cum sunt.

    Sunt numai al meu si asta imi da tot dreptul sa stau drept. Punct!
   
Read More...