O scrisoare intarziata

     M-apuc de scris, as usual, la miez de noapte si chinuit de ganduri artistice. Sau, cel putin, asa sper eu. De asemenea, m-apuc de scris la cateva luni bune dupa cerinta ta.

     Acum conditiile s-au schimbat intre noi, s-au updatat unilateral (stiu ca tu inca nu imi intelegi in totalmente premisele pentru care am ales aceasta cale), astfel incat eu am ajuns in sfarsit sa fiu 100% obiectiv. Fara draci. fara ganduri spurcate, fara zambete. Doar eu - in fata acestui monitor.

     Tind, din ce in ce mai des, sa cred ca paranoia zodiacala a lui Catalin incepe sa "makes sense a lot to me". Anumite lectii karmice pe care nu mi le-am invatat si ma tot izbesc de ele; cel mai nesimtit exemplu, care mi se tot repeta, de incepe sa ma scoata grav din sarite este ca ma tot intalnesc ori cu tipi nascuti in intervalul  9-13 aprilie (Ionut nascut pe 11.04), ori cu numele de Ionut. Daca nu este una, este alta, daca nu chiar amandoua. Revenind la tine, adu-ti aminte ca iti spuneam ca oarecum ii pot multumi lui Catalin, pentru ca m-a-nvatat, clar fara sa vrea, cum sa ma comport cu tine. Dar din pacate, fara reciprocitate, nu poate sa existe niciun upgrade. 😉

     Ai pornit cu frici in prietenia cu mine, ai pornit cu expectante, iar eu mi-s as in a insela asteptari. Ma tot dezamagesc pana si pe mine insumi. Mai des, mai rar, asta mi-s! Ti-ai propus sa ma schimbi, caci ai vazut potential in mine, habar nu am ce fel de potential mai zacea in mine, la vremea cand ai decis sa ma izbutesti, dar ai... ai vrut. Si pana la un punct ai si reusit.

     Acum suntem pe cai diametral opuse sau paralale sau distincte sau cum vrei tu sa le numesti; eu sunt ok cu asta, tu - probabil ca nu. E foarte simplu sa arunci un om dintr-o categorie faina si pozitiva, intr-o alta negativa si sacaitoare si, cel mai grav, defaimatoare. Mai greu e, parerea mea, sa reusesti sa-l mentii pe acel om, ce nu iti mai e prieten de calatorie, in aceeasi categorie. Si pentru mine a fost greu, dar te-am inteles pana la urma si am ales sa te pastrez in aceeasi categorie in care te-am bagat inca de cand te-am cunoscut prima oara: categoria oamenilor faini, super smiley, pozitivi si curati. Eu chiar cred ca esti un om fain si, pur si simplu, a fost bad timing.

    Cel mai important lucru pe care mi l-am insusit de la tine este acela ca in fiecare om pot gasi un cumul de liniste si frumusete, singura conditie ar fi sa il las pe (bietul) om sa fie. Pentru asta, si nu numai, iti multumesc ca m-ai lasat sa iti fiu companion.

     "Adevarata prietenie apare atunci cand tacerea dintre doua persoane este confortabila." 
                                                                                                                                David Tayson Gentry



Read More...

Nu-uri si bla bla-uri

     Ani la rand am preferat sa sed bland in baltoaca cu "Asa NU ". Ani irositi de-a-n pulea pe a sesiza si a scoate in evidenta tot ceea ce NU se facea, tot ceea ce NU se zicea (cand trebuie/ cand voiam eu), NU se saruta, NU se autosesiza cand eu eram nu-stiu-cum si tulai-Doamne ca lista tare-i lunga. Si beleaua e ca se aplica atat personal cat si profesional.

     Ah! si sa nu uitam ca partea asta cu nu-uri era completata/dublata/triplata/etc si de ditamai lista de comparatii, de cele mai multe ori, complet inutile/inadecvate. Ca sa nu mai vorbim si de situatiile alea apoteotice in care mintea-mi fantaza, la modul cel mai ipotetic cu putinta, despre ce ar fi putut sa se intample DACA... uof!, continuarea (adesea stupida) cred ca o banuiti.

     Ani la rand, imbuibat cu gandirea asta stupida, izvorata probabil din frici si temeri adunate din experiente naspa, dintr-o imensa (lipsa de) "incredere" in sine, probabil anturat si in mediul gresit, scuze si motive pot fi cu nemiluita. DAR, cel mai important este c-am obosit. Teribil!

     La 31 de ani, am obosit sa tot adun NU-uri cu nemiluita, ori de la mine, ori de la ceilalti; fie ca vorbim de partenerul de viata, fie ca vorbim de prieteni foarte apropiati, fie ca vorbim de posibili parteneri de viata, fie ca etc..

     Recent, am rugat-o pe prietena mea cea mai buna ca in discutiile noastre de pe WhatsApp, sa incerce sa foloseasca numai propozitii care sa NU inceapa cu o negatie. Haha! A fost destul de dificil si, extrem de repede, amandoi am abandonat experimentul. Curios, cum un lucru atat de simplu este atat de greu, dar atat de greu de pus in practica!

     Si, totusi, uite-ma aici, declarand loud and clear ca-mi doresc sa fiu un ANTI-NU. Un opus al nu-ului meu toxic, si al vostru.
Read More...

Floricele, zambete si alti sori

     DA, m-am despartit. De fapt, nu; s-a despartit de mine. In acelasi mod, sub acelasi pretext, urmand ad literam acelasi scenariu. Da, da, stiu! Sunt un idiot, prost, natang, batut in cap si toate bla bla-urile ce va trec acum prin capsor.

     Dar daca ati si am putea sa facem abstractie de dojenelile de rigoare ce de altfel, se cuvin cu varf si indesat, as putea sa va spun ca singurul lucru bun - sau, in fine, pe care il vad eu bun pana acum-, este ca tot balmesul asta de bataie de joc, m-a facut sa realizez c-am obosit. Am obosit sa mai imi doresc doar eu diferite lucruri mici si mari pentru amandoi, am obosit sa ma mai anulez doar de dragul boului/vacii, am obosit sa mai fac terte compromisuri. Asa ca, partea buna a acestei perioade dracoase este ca, incep sa ma redescopar. Incep sa ma reapreciez, sa redevin egoist si etc.

     Pornind de la premisa anterioara, mi-am mai dat seama de un lucru fain si anume ca, sunt mai deschis la ideea de a zambi gratuit (adica nu gratuit-gratuit, insa la lucruri mici pe care adesea le-am ignorat cu nonsalanta, anterior), brusc ma incanta sa admir cum copacii din jurul cartierului meu, saracacios in vegetatie (cine sta in Dimitrie  Leonida, stie), infloresc. Redescopar mersul pe jos si uitatul gura-casca la terasele cladirilor vechi. As vorbi ore intregi despre cum imi redescopar Bucurestiul meu si eul (meu launtric - duma unui prostavan).

     Dincolo de tot, sorii mei au alta culoare si alta stralucire. Au alta energie si alta stari sa imi transmita, iar eu mi-s aici. Mai singur fara boul/vaca, mai happy cu mine, mai pregatit sa (va) fur zambete, mai ... orice sa fiu in conditiile mele si ale universului sorilor mei.

     Ps: Si sa nu carecumva sa nu pomenesc de toate kilogramele alea pierdute, de care ma chinuiam sa scap inca de pe vremea cand m-am legat la cap cu aceasta relatie toxica. Aleluia!!! :)))
Read More...

Totul impartit la unul

     Am promis, stiu!, ca nu am sa mai scriu cand sunt aprig/trist/etc, si uite-ma cum nu ma pot abtine. Simt nevoia sa scriu, sa imi spal ochii in scris, sa refulez, sa ma calmez si, intr-un final, sa reinvat sa respir.

     Cred ca e ceva in neregula cu mine. Mai mereu am considerat ca, ideea de cuplu, se rezuma, printre altele, la o evolutie in 2 (doi - ca sa ma asigur ca nu-s complet lunatic), la momente de cumpana, la clipe de fericire, la suprize placute/neplacute, la zambete, la sex nebun (indiferent ca e spontan sau calculat sau rutinar), la o gramada de chestii faine, si nu numai. Eu chiar cred ca e ceva in neregula cu mine. Ori sunt un magnet cam tamp si atrag tot felul de sarlatani sentimentali. Genul ala care te storc de orice umanitate, care te slutesc si apoi te arunca cat colea ca pe-o entitate inutila.

     Stiti porcaria aia de banc care spune ca: " sunt genul de persoana care nu face aceeasi greseala de 2 ori, ci o fac de 5-6 ori ca sa fiu sigur". Sunt unul dintre prostii care face aceeasi greseala de prea multe ori. Am obosit si, nu mai vreau. Am obosit sa impart totul la doi, insa sa primesc din partea celuilalt nimic.

     De data asta, ulciorul de apa s-a spart si nici cel mai bun glue nu-l mai lipeste.
Read More...

When u're too available

     Cred ca este o stare de conjuctura sau un fel de-al meu de a exista, ce-i drept cam tamp. Nu sunt o persoana accesibila, fostii mei colegi de la fostul job, ar putea sa va indruge zile-n sir despre cat de "dulce" si taios eram - si inca mi-s.

     Perioadele mele de accesibilitate sunt putine, in rarele momente cand apar sunt cauzate/datorate (depinde de tert) de 2 simple motive: o stupida si inexplicabila compasiune (nah, fiecare are momente de genu') si, cel mai important, in momentul cand ma atasez de o persoana/ de un lucru/ de un job.

     Ca un exemplu, la fostul loc de munca am avut o traiectorie tare ciudatica: initial imi placea job-ul, apoi am cunoscut sicanele unui spvz (o scurta perioada caci a intrat in prenatal), apoi m-am indragostit de ceea ce faceam (cam 2 luni), apoi am cunoscut sicanele celui de-al doilea spvz (o tipa faina, insa bad timing), apoi m-am reindragostit de job (cam 10 luni), apoi declinul. In perioada aia mai lunga, a fost o dragoste sincera, eu mi-am dat sufletul si timpul liber (conditionat sau nu) si toata inteligenta mea (a se sesiza curata mea modestie :)) ), in reciprocitate am primit aceeasi dedicare/implicare, etc.. Dar, asa ajungem la dilema mea din acest articol, si anume: cand anume o calitate daruita cu drag devine din partea celuilalt (indiferent de calitatea entitatii), o obisnuinta?

    Cand anume un lucru daruit din inima se transforma in necesitate/obligativitate unilaterala doar pentru una din parti, si culmea niciodata din partea mea?

     Si cu gandul la ideea anterioara imi aduc aminte de o perioada a vietii mele de club-er, o perioada in care nu trecea saptamana sa nu care cumva sa nu semnez condica de prezenta din nu stiu care club de fite, unde intalneam tot felul de persoane care erau extrem de inaccesibile. Si atunci nu intelegeam, doar imitam si adjudecam.

     Si culmea, apropo de obligativitati si necesitati, acestea mi se aplica si in viata personala. Ce inainte mi se parea fun si fain sa par mereu dispus la compromisuri cand celalalt in sfarsit facea act de prezenta mea, si mi se parea marele act de maturitate; acum... acum mi se pare ca mi-s luat de prost. Sau de urat. Sau, cel mai grav, de accesibil.

    Asa ca, gandindu-ma cu o oaresice dezamagire, ce naiba se intampla cu lumea de azi? Prefera sa primeasca pe degeaba felurite favoruri, ca mai apoi sa pretinda ceea ce nu le-a apartinut, de fapt, nicicand?


Read More...

Cand cuvintele nu-ti mai sunt inde-ajuns si punct.

     Am o serie de cuvinte/expresii pe care le folosesc numai in anumite situatii. Nu neaparat pentru ca numai situatiile in cauza merita folosirea lor, ci pentru ca uzanta lor reuseste sa imprime o rezolutie corecta. Si, cel mai important, isi fac "meseria": raman intiparite (va asigur - Flori mi le tot "reaminteste") ca niste cuvinte-cheie in mintea interlocutorilor. Ca sa nu credeti ca sunt super secretos, am sa va enumar cateva dintre ele: "whatever", "in fine", "te iubesc", "fiecare actiune are si o reactiune", etc. .

     Insa, din pacate, in ultima perioada mi-am dat seama c-am ajuns la varsta la care, poate ca aceste cuvinte-cheie ale mele nu neaparat ca si-au pierdut din coloratura, dar simt nevoia sa le insotesc cu niscaiva actiuni, aka fapte. Mi-am dat seama ca nu mai sunt dispus sa mai accept si sa mai livrez vorbe, fara ca sa le si demonstrez. Reciprocitate valabila.

    Acum cateva zile mi-am dat demisia, renuntand inainte de finalizarea preavizului, ceea ce nu imi sta in caracter (cel putin nu in caracterul meu din ultimii ani). Ma simt ciudat, pentru ca eu arareori imi incalc un cuvant dat. Cred ca una dintre cauze fiind nevoia mea sa respir aer curat si lenes de apartament, cauzat, se pare de stresul adunat si nerefulat ce si-a spus cuvantul. Totodata, unele cuvinte cheie au fost, un alt factor de decizie. Never mind, fuse si se duse. La propriu.

     Pe de alta parte, mi-am dat seama ca imi doresc mai mult decat niste batai pe umar, decat niste vorbe corecte spuse la momentul oportun. Vreau actiuni, reactii, training-uri, acces la infomatii si la evolutie, Sunt genul de om care se plictiseste facand acealeasi lucruri, ma frustrez. Si, cel mai grav, nu mai tind spre a fii cel mai bun, ci tind doar sa fiu.

     Asa ca, vreau actiune, vreau fapte, vreau sa rad, sa zambesc, sa zburd, sa citesc, sa invat, pe scurt ... sa exist ascensional. Cine nu ar vrea?
Read More...