De profesie, PR

     Minimum 3 luni de stat in casa inseamna prea multe zile consecutive de stat tu impreuna cu tine. Si este oarecum ciudat pentru ca pot spune ca am rezistat surprinzator de bine. Mai ca imi vine sa ma pup singurel pe frunte. De cand ma stiu, am evitat sa imi iau prea multe zile de concediu de teama sa nu raman prea mult eu cu mine insumi - singurel cu toate gandurile mele. Si, uite! m-am descurcat nesperat de bine.

    Revenind la oile noastre, ma tot gandesc lately la mine. Stiu, socant! Dar nu in sensul filosofic sau retrospectiv sau mai stiu eu ce, ci la toate situatiile cand am fost rugat de catre vreun amic, apropiat, familie, sa ofer detalii despre cei din jurul meu sau cu care am interferat vreodata.

     Asa ca mi-am adus aminte ca au fost nenumarate situatii cand am fost sunat pentru a fi intrebat ce stiu despre x-ulescu sau ce parere am despre y-ulescu and so on.

     Din acelasi meniu, pot aminti ca destul de recent am aflat ca si eu am fost o "stire" fierbinte pe buzele unor persoane. In cazul meu, stire livrata fara niciun beneficiu ulterior, ceea ce ma face sa ma simt asa de "ieftin". Glumesc desigur!

     De ce isi doresc oamenii sa afle mai intai the dirty secrets inainte de a afla cum este omul respectiv in real life? De ce simt nevoia sa isi insuseasca parerea altora, subiectivismul altora sau, mai grav, rautatea altora, inainte de a cunoaste un om?

    Oare suntem atat de avizi de a stii totul, de a stapani totul, de a ne simti in control tocmai din frica sa nu fim luati prin surprindere si, pe cale de consecinta, sa credem ca am putea fi raniti? Sau e doar, pur si simplu, dorinta noastra sa stim totul?

    Recunosc ca ma sperie teribil gandul ca s-ar putea sa nu mai existe niciun om in jurul meu care si-ar dori sa ma cunoasca pe mine, natural, la o intalnire sau etc. Ma sperie gandul ca fiecare om cu care interactionez stie, din auzite, de la acesti PR things about me.

     De ce le spun PR? Pentru ca e simplu: aduna informatii pe care le imprastie in jur pentru beneficii ulterioare sau, cel mai grav, fara niciun beneficiu. Cred ca aceasta ultima categorie este si cea mai rea. Sa oferi detalii despre ceilalti fara sa ceri o "plata"... damn it! Este complet lipsit de logica!

    Stiu ca traim intr-o era a tehnologiei, stiu ca suntem toti, fara echivoc, dependenti de telefoane si super activi pe retelele de socializare. Stiu ca suntem inconjurati de carcotasi si pareristi. Stiu ca ne dorim sa stim cat mai multe si cat mai diverse.

    Stiu si sunt constient de toate acestea, insa please oferiti-i celuilalt posibilitatea sa va ofere accesul la universul lui unic. Lasa-l sa iti arate ce misto poate ca e lumea lui si, abia apoi pleaca-ti urechea la pr-isti.

    Crede-ma, ai putea fi surprins de outcome!!! 😉😉😉

Read More...

Raison d'etre

      Uof!... asta-i dura.

     3 ani. 3 ani de cand tot incerc sa imi dau seama ce vreau de la mine. Sa aflu cine sunt? Sa descopar cum sa ma adun de pe jos. Beleaua e ca nu simt ca m-am adunat prea mult. Bucati care nu isi mai gasesc locul in mine. E foarte dificil nu sa afli cine esti, ci sa stii cum sa iti gasesti motivul sa fii. Sa mai fii…

     Si ce te faci cand te-ai obisnuit sa nu lasi niciodata pe nimeni prea aproape de tine? Ce te faci cand este genul de situatie prin care, chiar nu poti sa o rezolvi de unul singur? Dar daca am mai adauga la aceasta "reteta" si niscaiva orgoliu? 

    Incepi sa te minti, sa te minti ca totul va fi bine. Te arunci in tot felul de proiecte. Incerci sa fii tipul ala misto care erai before. Care zambeste si ofera sfaturi si care incearca sa isi mentina arborat falsul optimism. Pana cand cel mai mic aspect negativ te scoate din ritm - fie ca ai uitat sa dai save la un excel la care ai lucrat foarte mult, fie ai o zi proasta ori fie oricare alt amanunt insignifiant. Rezultatul este o cadere libera direct in abisul ascuns cu grija sub pres.

    Ce sa vezi!, esti inapoi in baltoaca ta. De fapt, nu! Esti si mai jos, pentru ca in acest rastimp ai mai adunat ceva balast sub pres; pe care clar nu ti l-ai clarificat. De ce naiba ai vrea sa deschizi cutia Pandorei?

    Si atunci incepi sa te intrebi care este de fapt ton raison d'etre? 

    Eu inca nu mi l-am gasit, dar am stiut mereu ca sunt un tip care nu accepta un lucru doar asa cum e. Fara sa ii ofer putina ratiune si foarte multa curiozitate. Sunt in cautarea mea, de cel putin 3 ani.

    Imi doresc sa cred ca si tu, draga cititorule, esti in marea aventura de a-ti cauta Raison d'etre-ul. 

    Deci, unde ai ajuns?

     

Read More...

De ce ne maturizam?

     Nu am cum sa nu ma gandesc la cat de naivi suntem noi oamenii. Iesim plini de vise din adolescenta si speram ca prima noastra relatia va dura o vesnicie. Pentru unii dintre noi, rarisimi de altfel, chiar dureaza. Pentru astia ceilalti dureaza cat o clipita de decada.

     Apoi, dupa aceasta prima relatie, decidem ca nu trebuie sa ne lasam demoralizati doar pentru ca o relatie nu a mers. Asa ca ne aventuram si mai idealisti in urmatoare relatie pentru ca, bineinteles, aceasta este THE ONE. Care va dura, logic, o vesnicie.

    Si faci un an de relatie. Fain milestone! Esti mandru/a nevoie mare. Esti in sfarsit in relatia aia care va dura la infinit. Fluturi in stomac, zambete, rasete multe, stiti voi… tot tacamul. Si mai faci un an de relatie perfecta; si inca unul, si inca unul, si.. tot asa. Pana cand te vei trezi intr-o dimineata oarecare si te vei simti strain/a in casa voastra, in patul vostru. Refuzi emotiile ce iti ineaca utopia. Le refuzi pentru ca ele nu pot fi reale. Tu ti-ai dorit ceea ce ai in juru-ti! Tu cu mana TA ai construit ceea ce acum iti repugna total. Nu iti lipseste nimic. De ce iti faci una ca asta? Ce e in mintea ta? Ce e in inima ta?

    Exact! Exact! De ce?

    Gatuit/a de decizia pe care ai ales-o, iti strangi lucrurile si pleci. Inima iti bate tare, tare si te intrebi ce naiba a fost in mintea ta. Oare este decizia corecta? Cu intrebarile de-a valma si fara niciun raspuns decizi totusi sa mergi mai departe. Indiferent de consecinte.

    Si il gasesti pe el/ea. Este diferit fata de tot ceea ce ai avut. Nu este exact genul de persoana la care te-ai uita si, totusi, nu iti poti dezlipi ochii. Te simti super atras de el/ea chiar daca are toate defectele care ar fi un big turn off. Asa ca decizi, contrar ratiunii, sa te arunci inainte in aceasta noua relatie. Dupa cateva milestone-uri, ramai iarasi singur/a.

    Nu ai mai fost rational/a, ai fost sentimental/a. Daca data trecuta nu a mers pentru ca ai fost prea organizat/a si prea robotel, acum, acum ai fost tocmai opusul. Cu ce gresesti oare?

    Nu exista un raspuns corect sau raspuns gresit. Insa existam noi care ne mai ridicam cate un zid ori de cate ori ne ridicam de jos.

    Pana la urma ce naiba inseamna sa fii matur? Eu cred ca, din pacate, reprezinta numarul de randuri de ziduri ridicate in jurul acelui adolescent idealist.

   

Read More...

No expectation at all

     Stiti ce? Am stat mai bine de 10 zile sa ma perpelesc. Sa ma gandesc, sa diger, sa imi spun ca nu este vorba despre mine, ca eu sunt smart, bine, ok, ca nu trebuie sa o iau personal. 10 zile in care mi-am spus in fel si chip ca eu sunt OK.

     Dar stiti ce?

     Eu sunt o multitudine de actiuni, zambete, dorinte, glume proaste, suuuuuper implicat in tot ceea ce fac si, cel mai important, sunt un om care are asteptari. O gramada de asteptari.

     Pe 25 februarie, o colega din departamentul meu a decis ca e momentul sa ma puna la punct. De ce? Habar nu am, caci nici pana in momentul de fata nu mi-a explicat de ce. Discutia noastra a fost, de fapt, o ploaie de cuvinte de critica imprastiate in eter. Cuvinte dure aruncate asa aiurea, fara niciun correspondent faptic. Dar nu cuvintele au durut, ci faptul ca si-a permis sa intre in viata mea, personala, cu bocancii.

     Ceea ce mi-a ramas intiparit in minte a fost reactia celor din jurul meu. Cumva am fost, blamat. Am fost ascultat, dar nu crezut. Se tot vorbeste despre transparenta si comunicare si cat de implicati trebuie sa fim. Astea sunt asteptarile pe care le avem si pe care ni le dorim.

     Dar cat, cu adevarat, facem ceva in sensul acesta? Au trecut mai bine de 10 zile de la acest eveniment si nimic nu s-a schimbat. Totul decurge ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum nici nu a existat ziua de luni. Guys, ASA NU!

     Vreti schimbare, atunci schimbati ceva!!! Vreti sa fiti ascultati, atunci ascultati!!! Nu mai judecati! Nu mai puneti etichete doar pentru ca asa e mai simplu sa rezolvati un issue.

    Eu am ramas blocat pe cele spuse de catre colega mea, de care habar nu aveam ca as fi intr-un conflict. Eu sunt acum intr-o alta noapte alba, cu toate ca sunt super obosit, blocat in acele cuvinte. Si, va rog, nu ma luati ca asta e viata si ca nu totul e roz. Stiu ca nu totul e roz, caci de 2 ani tot ma minimez, si ma modific, si tac, si zambesc si fac tot posibilul sa ma simt naibii parte din ceva.

     Este aproape ora 2 noaptea si mainile imi tremura pe clapele laptopului. Mi-am facut nu stiu cate procese de constiinta, ca nu cumva sa fiu iarasi unfit, pentru ca scriu despre asta. Dar mi-am adus aminte ca toata viata mea am fost unfit. La scoala, pentru ca eram prea tocilar, la facultatea pentru ca eram gay, la joburile anterioare pentru ca eram prea direct, iar aici aparent pentru ca... toate cumulativ.

     Dar, enough is enough.

     Vreti schimbare, atunci schimbati-va!

Read More...

Cat valoreaza 4 litere?

     Daca vorbim despre tumultul din aceasta perioada, as putea spune ca valoreaza cat pofteste partenerul amorezat. 😉 Insa, nu despre aceasta valoare imi doresc sa va vorbesc.

     Cat credeti ca valoreaza 4 litere asezate, aparent aiurea, intr-un cuvant? Cineva apropiat mi-ar spune ca mai bine de o decada de decizii distructive. 

     Hai sa va ofer un indiciu, astea sunt literele: A, C, E, I, N, P, S, T, U.

     Nu au nicio noima, nu? Asezate asa, in ordine alfabetica, sunt doar niste litere care nu par sa aiba nicio valoare. Nici financiara, nici sentimentala, nici nimic. Si, totusi, aceste 4 litere m-au provocat sa scriu in sfarsit un nou articol pe acest blog. Nu au trecut decat aproape 12 luni de la ultimul articol publicat.

    Deunazi, stateam pe balconul de la job, impreuna cu persoana care mi-a "dat" aceasta provocare. Dat nu e chiar corect spus, caci doar imi povestea cu oleaca de furie cum 4 litere au transformat mood-ul fain in care se afla. Si, in timp ce imi povestea, mintea mea deja fugise catre niscaiva situatii similare.

     De exemplu, cum niciodata nu am stiut conotatia cuvantului TATA, si ca foarte multi ani (uneori prea multi ani la rand) chiar si cuvantul MAMA mi-a fost complet strain. Sau cum, acum aproape 2 ani (culmea pe 14 februarie), cuvantul LOVE mi-a fost furat din inima complet. Ceea ce a dus, inevitabil, mai intai la o salbaticie sociala, apoi m-a aruncat intr-o depresie, culminand cu izolarea mea aproape completa. Dar seria nu continua numai cu chestii negative, caci are si nuante pozitive. Am descoperit cuvantul AMIC, si cat de important este sa ai alaturi de tine ca partener de drum acest cuvant. 

     Acum, pe buzele mele, pe sufletul meu, pe viitorul meu sta bine impregnat un alt cuvant foarte important pentru mine: CASA. Imi doresc casa mea, unde sa imi astern sufletul, sa imi invit cuvantul AMIC si, clar cuvantul MAMA, unde sa imi cladesc linistea impreuna alaturi de cuvantul LOVE. Unde sa simt ca ma redescopar pe MINE.

     Si, inca ceva: numele meu este Amalia. Amalia PEIU.

Read More...

60 de minute

     Aseara am fost in club. Multa lume: veche, cunoscuta, noua, predictibila. Multa lume.
     Am ajuns la bar, mi-am comandat cocktail-ul preferat si m-am poticnit. Ma uitam in jur si ma jur ca ma simteam ca si cum as fi dintr-un alt film. Eu veneam din epoca filmului in care toti ne stiam intre noi, din secventele in care exista un respect real, subtil, nedisimulat. Acum ma aflam intr-un cadru suta la suta nou: oameni cu care altadata ieseam la cafele - acum doar zambete schitate in colt de gura; si asta aplicat doar acelora care s-au aflat in pozitia incomoda de a (ma) saluta.
     Ideea e simpla: vreau inapoi in filmul meu. De fapt, nu! Vreau sa las filmul acolo unde e si eu sa revin la linistea garsonierei mele boeme.

     Sunt single din februarie 2017 si de la acea despartire care mi-a zdruncinat serios tot idealul meu de relatie, mi-am propus sa imi acord mult timp, cat mai mult timp cu putinta, MIE. Time to time am mai permis unui tip sa patrunda in noul meu univers. Dar cum am simtit ca nu mai am aerul meu, cum am simtit ca printr-un concurs de imprejurari ma simt supus unei serii de compromisuri, m-am retras.

     Am alaturi de mine, in acest weekend, un tip foarte fain, foarte dragut, abia venit in tara in vacanta si in loc sa isi petreaca timpul alaturi de familie si prieteni, a ales sa vina in București sa ma vada pe mine. Iar eu nu simt nimic. Decat placerea revederii unui prieten drag. Si atat! Aparent sau nu, vrand-nevrand, asta este noul EU.

     Si-a dorit sa iesim in club. Damn it! Doar 60 de minute am rezistat. Muzica faina, el imbracat foarte fain, eu asisderea, lume destul de eclectica si mie nu imi ardea decat sa fac comparatii dintre anii mei de clubbing si ceea ce mi se derula in fata mea.

     60 de minute pe care le-as fi petrecut cu mare drag in cada mea superba, cu muzica de relaxare pe fundal, cu lumanari aprinse, cu o carte buna. Cu Vitany (catelusa mea zapacita), dormind langa cada.

     60 de minute in care mi-am demonstrat, mie insumi, pentru a nu stiu cata oara ca ma aflu intr-o etapa noua, ca alte lucruri imi aduc zambetul pe fata, ca alte actiuni ma provoaca zi de zi, ca am in agenda un alt set de prioritati.

     #mehappy pentru ca pot sa imi impart timpul dupa pofta inimii, ca pot gasi #happinessinsmallthings, ca o am alaturi pe #Vitany🐶, ca am in jurul meu numai oameni naturali si cool de la care invat zi de zi, alaturi de care pot spune mereu #relaxmodeon. Nu am avut nevoie decat de 60 de minute sa realizez acest lucru. #thankyouallforbeingalwaysthereforme❤️

Read More...

Cu gandul spre zarea... mea

     Stau la biroul meu, unde adesea la ceas de seara, raman cu privirea in zare. In zarea vizibila de la etajul 4 al companiei in care lucrez si, de cele mai multe ori, ma minunez de frumusetea orasului meu. De linistea si conglomeratia de cladiri noi si vechi, de luminitele ce rasar una cate una, de cerul ce multicolor adesea mi se arata.

     Stau la biroul meu, uitandu-ma in aceasta zare ce ma imbie, culmea, la niste zambete strengare. Zambetul acela cald pe care il ai atunci cand mergi pe strada si brusc auzi o melodie faina ce te duce intr-o stare de "pot sa fiu si sa fac orice". Numai ca zambetele mele sunt si pentru ca #mehappy ca lucrez aici, la etajul 4 din aceasta cladire pozitionata foarte fain, c-am acces la zarea de dimineata si zarea de seara, ca am contact cu oameni foarte faini alaturi de care simt ca "pot sa fiu si sa fac orice".

     Dar, dincolo de zari si zambete, afirm ca #mehappy pentru ca sunt: aici si acum, geografic si temporal. C-am acces, zi de zi, la o versiune noua si mai noua si mai noua de-a mea. O versiune la care au lucrat cu sarg prietenii mei frumosi (C., F., I. si nu numai), ce toate angoasele au incercat si incearca sa mi le inlature. Omuleti care ma fericesc in fiece zi cu zambetele lor molipsitoare.

     Linistea pe care o primesc din lucrurile acestea mici, este linistea care imi da cheful si tupeul sa vreau sa fiu si sa fiu si sa mai fiu. Prezent. Multa vreme, si poate catva inca, am gandit prea in trecut sau prea in viitor, dar nicicand doar in prezent.

     Multumesc!

   

Read More...