No expectation at all

     Stiti ce? Am stat mai bine de 10 zile sa ma perpelesc. Sa ma gandesc, sa diger, sa imi spun ca nu este vorba despre mine, ca eu sunt smart, bine, ok, ca nu trebuie sa o iau personal. 10 zile in care mi-am spus in fel si chip ca eu sunt OK.

     Dar stiti ce?

     Eu sunt o multitudine de actiuni, zambete, dorinte, glume proaste, suuuuuper implicat in tot ceea ce fac si, cel mai important, sunt un om care are asteptari. O gramada de asteptari.

     Pe 25 februarie, o colega din departamentul meu a decis ca e momentul sa ma puna la punct. De ce? Habar nu am, caci nici pana in momentul de fata nu mi-a explicat de ce. Discutia noastra a fost, de fapt, o ploaie de cuvinte de critica imprastiate in eter. Cuvinte dure aruncate asa aiurea, fara niciun correspondent faptic. Dar nu cuvintele au durut, ci faptul ca si-a permis sa intre in viata mea, personala, cu bocancii.

     Ceea ce mi-a ramas intiparit in minte a fost reactia celor din jurul meu. Cumva am fost, blamat. Am fost ascultat, dar nu crezut. Se tot vorbeste despre transparenta si comunicare si cat de implicati trebuie sa fim. Astea sunt asteptarile pe care le avem si pe care ni le dorim.

     Dar cat, cu adevarat, facem ceva in sensul acesta? Au trecut mai bine de 10 zile de la acest eveniment si nimic nu s-a schimbat. Totul decurge ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ca si cum nici nu a existat ziua de luni. Guys, ASA NU!

     Vreti schimbare, atunci schimbati ceva!!! Vreti sa fiti ascultati, atunci ascultati!!! Nu mai judecati! Nu mai puneti etichete doar pentru ca asa e mai simplu sa rezolvati un issue.

    Eu am ramas blocat pe cele spuse de catre colega mea, de care habar nu aveam ca as fi intr-un conflict. Eu sunt acum intr-o alta noapte alba, cu toate ca sunt super obosit, blocat in acele cuvinte. Si, va rog, nu ma luati ca asta e viata si ca nu totul e roz. Stiu ca nu totul e roz, caci de 2 ani tot ma minimez, si ma modific, si tac, si zambesc si fac tot posibilul sa ma simt naibii parte din ceva.

     Este aproape ora 2 noaptea si mainile imi tremura pe clapele laptopului. Mi-am facut nu stiu cate procese de constiinta, ca nu cumva sa fiu iarasi unfit, pentru ca scriu despre asta. Dar mi-am adus aminte ca toata viata mea am fost unfit. La scoala, pentru ca eram prea tocilar, la facultatea pentru ca eram gay, la joburile anterioare pentru ca eram prea direct, iar aici aparent pentru ca... toate cumulativ.

     Dar, enough is enough.

     Vreti schimbare, atunci schimbati-va!