Sfarsit de an, deci rezolutii noi

     Stau pe noua mea/noastra canapea, pe care o ador, ascult muzica la minunatul meu/nostru televizor si ma uit in jurul meu si ajung la concluzia ca am tot ceea ce nu am crezut vreodata ca mi-as putea dori. Nu ma intelegeti gresit, si eu vreau ca toata lumea relatia perfecta, prietenii perfecti, jobul de vis etc... insa mai mereu am fost urnit de bunurile materiale si, bineinteles, niciodata nu am considerat ca am inde-ajuns.

     Dar, uite-ma in prag de ziua mea (fuck 31 :)) ) ca, descopar ca un pic de Ionut, un pic de Flori, un pic de Iulian, un pic de jivine, un pic de mobila, un pic de pub-uri faine, un pic de zambate imi intregesc universul.

     Zilele trecute am citit ceva de genu': " Mos Craciun, te rog sa imi acorzi doar un minut inainte de a-ti cere cadouri, dar nu de alta insa, vreau sa iti spun ca anul asta am tot ceea ce mi-am putut dori si iti multumesc!" Asa si eu, consider ca putinul pe care il am acum si pe care l-as fi depreciat atat de mult cu ani in urma, reprezinta multul de mult cautat si gasit.

     Singurul lucru pe care mi-l mai doresc acum este sa crestem frumos si sa ne bucuram de noi asa cum suntem acum. Ah!.. si sa nu uit... sa slabesc naibii mai repede :)))

Read More...

Un kilogram de zambete, va rog!

     Conform spuselor unei prietene foarte bune, inca baltesc in nisa mea lingvistica. De ce? Simplu! Pentru ca e funny, e reconfortant si, cel mai important, pentru ca adun zambete. Asa ii! :))

     Este atat de simplu sa te stiu ca esti bine, ca te zambaresti, ca imparti ici-colea liniste si curaj. Este atat de bine sa stiu ca, in sfarsit, am un loc al meu. Si ca, din locul meu, iti pot aduna zambete si scadea griji.

     As vrea sa cred ca toata lumea e simpla in chitesenta ei si ca, numai noi in vartejul nostru stupid, o noroim cu aspiratii inutile. Ca ii patam acuratetea, ca ii rapim frumusetea. Caci, din pacate, din culpa sau nu, venim tupeisti si-i cerem ceea ce niciodata nu suntem capabili sa ii oferim: simpla ei simplitate.

     Mereu in lucruri mici m-am regasit; imi aduceam aminte,deunazi, cand ne plimbam in mana cu scovergile alea fantastice, cand deodata ne-am oprit si ne-am uitat tamp la cladirea aia super misto pictata. Aia din ceruri. Gizas! Ala-i un moment superb, pe care in goana noastra, cu siguranta l-am fi pierdut in ceata. Dar, atunci...a fost the moment.

     Nu am nevoie de case, masini, super job-uri, am nevoie de 2-3 prieteni de nadejde, alaturi de care sa imi pot aduna suita de zambete si, alaturi de care sa radem ca prostii, de ceea ce ne aducem aminte. Ca, de exemplu, de vocea pitigaiata a picolo-ului de la acel restaurant, datorita caruia EFECTIV nu ne-am putut opri din ras.

     Stiti ceea ce vreau eu acum, as vrea un magazin in care sa se vanda sau in care sa se faca troc de zambete. Pe genu': eu imi aduc grijile si mi le revars pe tejghea si primesc in locul lor un kil' de zambete. Batem palma ori ba?

Read More...

Fuse si se duse... Oare?

    Impreuna cu prietenul meu de suflet, Mr Vodca, in plin creier al muntilor ma regasesc, totusi, singur. Expresia asta o am de niscaiva ani incoa', de cand incerc sa imi gasesc nisa lingvistica.

    Din pacate, nisa mi-am gasit-o, insa sentimentele tot brambura imi sunt. Uite-ma, beat fiind, sau catusi de aproape fiindu-mi, cum imi incerc sa imi caut echilibrul, bahic as putea sa spun. E aproape 12 noaptea si detest gandul ca am descoperit ca iubesc, Iubesc omul care m-a distrus, Iubesc omul care bucati m-a facut. Sufar sa stiu ca sufera. Cu toate ca partas nu mi-s.

    Al 7-lea pahar de vodca pe sfarsit imi e. Ascult muzica de taiat venele, sunt la 700 de km de orasul in care se afla el, si in loc sa ma bucur de singurul concediu de dupa el, eu stau si ma inec in lichide bahice. Prost am fost si prost am sa raman.

    Forever is now or never. Sounds known? Atunci "now-ul" pe care l-am decis, este oarecum impotriva celor care ma sustin, si cu toate acestea sunt dispus sa aleg "forever-ul".

    Te iubesc, si sper sa nu regret ca nu te-am lasat sa te duci, sa iti porti consecintele, sa te las sa regreti ca m-ai lasat, Daca prin extensie, te-as lasa sa ma faci sa regret, cred ca nu mi-ar pasa prea mult. Faptul ca, as stii ca am putut sa iti fiu stalp, tot ar insemna ceva,

    Totusi. sunt extrem de curios care ar fi fost sansele sa te gasesc in virtual fix la un an dupa ce in real te-am cunoscut? Care ar fi fost sansele?

    Fuse si se duse resemnarea mea. Fuse si se duse...

Read More...

Dreptul de a sta drept

     Cred ca am stat o saptamana benoclat pe aceasta pagina goala, incercand sa scriu. Insa numai framantari de moment imi treceau prin minte. Nu vreau sa scriu sub impulsul (negativist) de moment, vreau sa scriu ceva de care sa imi amintesc cu drag (chiar urasc acest cuvant cu toate variatiile lui - aviz amatorilor).

     Si, uite-ma dupa o alta saptamana uitandu-ma bleg la aceasta pagina semi-goala. Am gandurile vraiste, am mintea plina cu tampenii, dar totusi cu nimic util. Stiu ca vreau sa schimb ceva, stiu ca sunt bine, stiu ca nu ma mai multumesc cu putin. Si totusi nu stiu nimic.

     Sa nu care cumva sa credeti ca nu-mi stiu rostul, sau ca nu stiu ceea ce pot; stiu, extrem de bine, chiar. Si, in extensie, stiu ca par dezorganizat la birou (dovada imi stau toata hartiile ce salasluiesc pe el), sau acasa (chiar urasc sa spal vase/haine), insa STIU ca pot sa stau drept in fata oricaruia si sa il privesc in ochi in timp ce imi spun doleantele.

     Intotdeauna  am stiut la acest capitol sa fiu extrem de direct, am fost catalogat arogant, ne-educat, miserupist, nesimtit, insa eu nu ma vad decat ca un tip extrem de direct. Si atat. Si, tulai Doamne, cate am mai avut de tras de pe urma asta.

    Mi se tot spune ca trebuie sa fiu mai diplomat, ca uneori ar trebui sa tac, ca trebuie sa am rabdare. Dar de ce naiba ar trebui ca eu sa fac toate astea? Ca sa ma pot plia pe obrajii subtiri? Si, daca nu vreau, ce?

     Nu este o imaturitate, este o incapatanare. Incapatanare ce izvoraste din obsesia mea ca nimeni nu ar trebui sa minta ca sa ajunga undeva, ca toti ar trebui sa fim asumati, ca ceea ce muncesti iti sunt relevate in rezultate. Nu am nevoie de "Bravo-uri", am nevoie sa stiu ca imi esti partener de drum si ca ma accepti asa cum sunt.

    Sunt numai al meu si asta imi da tot dreptul sa stau drept. Punct!
   

Read More...

Cand anii 20 devin istorie

     Am obosit sa par ok. Am obosit sa cred ca sunt ok. Am obosit sa mai incerc sa fiu eu-ul care am fost ani la rand, mai ceva de o decada. Am obosit.

     Vreau sa cred ca, nu mai am nimic in comun cu omul de acum un an. Nu ma refer la o "stergere cu buretele", ma refer la o reinventare a mea, pe baza a ceea ce m-a definit pana acum. Anii '20 mi-au placut, cu toate gafele, experientele, copilarismele, etc, dar pe baza carora vreau sa construiesc ceea ce cred eu ca incepe sa ma defineasca. Redefineasca.

     Acum mi-s proprietar de caine(culmea!), egoist, punctual (si mai culmea!!!), atent la detalii, sacaitor, curios de lucruri noi din categoria 'dezvoltare personala' - asta chiar e ciudat; acum sunt mult si multe. Multe dintre cele care mi-au fost absente in decada anterioara.

    Asa ca, purced la drum iarasi, plin de noi nevoi si de doleante de indeplinit. Daca prind din drum si pe acel cineva care doreste sa imi fie partener, in dreapta mea, atunci fie. Daca nu, promit c-am sa ma bucur de drum si de oportunitatile/piedicele pe care am sa le intampin.

    Asa cum Arghezi credea cu toata fiinta lui ca in momentul cand il pierzi pe copilul din tine, atunci viata ta va deveni pustie, asa vreau sa devin copilul anilor 30 care stie ce vrea si ce trebuie sa faca ca sa le obtina.

    Vreau sa ignor realitatea din juru-mi si sa imi retarget-ez optunile. Vii cu mine sau ... ?
   

Read More...

Alte timpuri nu mai is...

    Lenes stau in patul bunicii. Ador patul asta; este patul in care pot zace cu zilele, fara nicio parere de rau ca timpul trece pe langa mine. Mai ador si mesele imbelsugate pe care bunica mi le pregateste de fiecare data cand hotarasc sa poposesc pe la ei.

    Daca ma gandesc mai bine, nu stiu daca e vreun locsor din apartamentul situat la etajul 4 care sa imi displaca. In fiece loc, imi regasesc cate o bucata de copilarie. Este un apartament bogat in mine in diferite etape ale vietii mele. Uof!..aproape ca imi dau lacrimile cand ma gandesc ca, timpul meu si al lor trece si tot trece.

    Bunicul meu are 79 de ani, si din omul drept, inalt, brunet cu ochii albastri, nu a mai ramas decat un batranel uscat si foarte obosit. Ochisorii i-au ramas tot albastri, tot frumosi, dar atat de ascunsi. Nu mai vad cheful acela de viata pe care il vedeam de fiecare data in ei. Bunicul meu a imbatranit in ultimele 6 luni, cat nu a imbatranit in toata viata lui. Zilele trecute am fost cu el la pescuit, exact cum mergeam in fiecare zi a copilariei mele. A fost mirific, ca o intoarcere in timp, si sunt fericit c-am mai prins ocazia sa mai merg cu el inca o data.

    Bunica mea are 77 de ani. Este un om de fier, de o incapatanare incredibila, cu o viata lunga in spate de probleme si mai multe coborasuri decat suisuri, insa de o blandete si de o ageritate fara pereche. Este omul care a reusit cu o mana de fier sa tina cumva familia aproape, mereu sa aibe o vorba buna pentru fiecare si, dincolo de tot, este fiinta care mi-a fost alaturi no matter what. Este intruchiparea aidoma personajelor din opera lui Creanga, este persoana alaturi de care am putut mereu sa ma ridic de jos cu forte noi si proaspete.

     Ei sunt bunicii mei. Damn it!, habar nu am cand a trecut timpul, habar nu am cand am ajuns la acest popas al vremii, habar nu am cum am ajuns ieri, cu bunicul alaturi, sa le vizitez "garsoniera" de langa padure, habar nu am cum m-am trezit ieri repetand, dupa ei, pasii pe care trebuie sa ii urmez in cazul in care unul dintre ei decide sa ma paraseasca? Habar nu am!

     Mai am nevoie de timp, mai am nevoie de ei si pacat ca, alte timpuri nu mai is...

Read More...

So... enough was enough, after all!

    Si, uite-ma cum stau livid pe canapea, seara de seara, cu paharul de vodca in mana (nu chiar, ad literam, in mana, ci zace bleg pe masa; astepand sa fie baut), cu tigarea fumandu-se singura in scrumiera. Singur. De fapt, cu Vitany.

    In articolul precedent scriam, citez:
Oare ar trebui sa ma multumesc cu ideea ca nu tot ceea ce polizez are si rezultatul vrut? Ca s-ar putea ca, la finalul experimentului, eu sa fiu acela ce sfarseste a fi polizat, indirect si inconstient de propriul eu?

     Astfel ca, uite-ma cum tocesc tigare dupa tigare, stand inert pe canapeaua ce pat mi-a devenit, polizat si uzat. Mai slab cu 3-4 kg si, cel mai important, disimuland.

    Nu e ok. Nu e ok sa zac asa, sa astept neasteptatul si sa nu imi pot aduna gandurile. Eu NU sunt asa sau, cel putin, nu eram asa.

    Stiu de ce a ales sa puna stop. Stiu de ce a ales sa se retraga. Stiu!.. Cu toate acestea, ma simt uzat. Atat de mult mi-am dorit sa mearga chestia asta, incat cred ca am fortat prea mult totul. Aparent, este greseala mea favorita. :))

    Nu ma simt abandonat sau stupizenii de genu', nu ma simt pierdut in trafic, nu simt ca urasc, nu simt ca vreau sa pedepsesc, inteleg situatia; chiar o inteleg, numai ca imi displace teribil. Simt uzura greselii, toata uzura ei.

    Cand dracu' o sa invat ca nimeni nu (ma) merita in tot intregul universului meu si ca, toti sunt capabili numai pentru zecimi din mine? Cand  o sa ajung sa pun in practica toti anii acestia pierduti pe terte canapele, sudand pahare de vodca?

 

Read More...