When enough is really enough?

    De cand ma uit, a nu stiu cata oara, la SATC am tendinta (sanatoasa, zic) sa imi fac o analiza SWOT a vietii personale. Acum cativa ani cand dormeam dus pe bancile unei facultatii cu specific economic, am facut cunostinta cu aceasta minunata, si singura, expresie economica. Si, cum sunt extrem de artist (NOT) intr-ale universului financiar-contabil-bleah am transpus SWOT-ul numai pentru ... mine.

    Revenind, am senzatia in acest moment ca viata mea personala colapseaza. Whew!.. am zis-o.
    Damn it, nu se pune problema de inselat, insa se pune probleme de orice, dar efectiv, orice altceva. E mai presus familia, pentru mine este complet strain conceptul, job-ul, facultatea, orice.

    Stiu ca nu sunt vreun expert in materie de relatii si chestii de genu', insa ma simt mai inutil si mai inapt si mai urat ca niciodata. Recunosc ca, m-am ingropat in job, ca m-am ingrasat teribil (gen, am luat 20 de kg in plus), nu mi-am mai acordat niciun pic de atentie. Rezultatul este dizgratios, nici macar eu nu ma pot admira in oglinda, daramite complicatiunea mea.

    Daaaar, chiar si asa, pentru asta nu exista comunicare, futai, discutii, sex, etc? De ce oare nu ne putem uza de aceste instrumente? De ce mereu exista acel stanjenitor si ezitant moment cand, brusc, iti vine sa arunci gunoiul la ghena, sau dintr-o data iti pasa ca nu mai e paine in casa si fugi repede sa cumperi?

   Stiu ca sunt o persoana dificila si ca, mereu cer prea mult, dar cand enough is really enough?

   Ma simt de parca as fi  prins intr-o capsula a timpului, in sensul ca omul cu care sunt acum este exact ceea ce mi-as dori in momentul de fata, insa chiar ma simt ca si cum as avea un continuu deja-vu. Asa ca, incep sa ma intreb daca nu cumva avem tendinta sa cautam acelasi tip de om dar cu features noi, pe care le polizam dupa vechile ambitii?

    Oare ar trebui sa ma multumesc cu ideea ca nu tot ceea ce polizez are si rezultatul vrut? Ca s-ar putea ca, la finalul experimentului, eu sa fiu acela ce sfarseste a fi polizat, indirect si inconstient de propriul eu?

    Prea multe intrebari si, totusi niciun raspuns. Termin acest articol in aceeasi maniera. In loc sa ma simt mai calm, sunt mai agitat. Chiar trebuie sa incep sa incetez sa ma mai gandesc atat de mult.

    Stiu un singur lucru: am nevoie sa am grija mai mult de mine si de corpul meu, este singurul in care ma salasluiesc. Uof!

Read More...

Baliverne in miez de noapte

     Absolut de fiecare data cand vreau sa scriu, ceva ma opinteste; fie ca e lenea (in cantitati industriale in cazul meu), fie ca e vreun eveniment zilnic (extrem de mega ultra important in ziua cu pricina, si extrem de stupid chiar a doua zi), fie orice alta tampenie insipida...

    Daaaar, absolut de fiecare data cand urmaresc SATC ( Sex and the City; serialul, nu porcariile alea de filme), imi da o pofta nebuna sa scriu. Si!.. puf, toate scuzele jalnice mentionate anterior dispar.

    Si, uita-ma la 2 noaptea scriind baliverne, alaturi de o tigare (cred ca abia a doua de saptamana asta) si cu un pahar rece de ceai la sticla (de altminteri, destul de bleah. dar, nah!, no alcohol for me, yet- kinda of rehab trimester). V-am zis ca-s baliverne.

    Revenind, am chef sa scriu. Am chef sa scriu pana de dimineata, numai tampenii, insa trebuie sa ma rezum la un simplu articol si la o complicata constanta, ce straina imi e. :))

    Inca ma gandesc la un titlu. Intre timp vreau sa afirm c-am primit azi un mesaj, pe un site destul de promiscuu, de la un copilas abia major. Imi spunea ca, mi-a rasfoit oleaca blogul si ca, se regaseste in articolele mele de pe vremea cand eram depresiv. Damn, nu am stiut daca sa il iau ca pe un compliment sau sa ma-nfior. Cand naiba a avut timp ca la 18 ani sa sufere deja de depresie si sa fie si atat de "afectat".

    Nu ma intelegeti gresit, insa eu la 18 ani inca eram un tocilar notoriu si ma vedeam facand o gramada de tampenii; dovezi mi-s anii 20. DAR, la 18 ani sa fii atat de posac, si amarat si trist si bla bla, asta chiar ma intristeaza.

    Nu vreau sa fac pe lupul moralist. dar am senzatia ca generatia mea chiar s-a bucurat de copilarie, si a prins la momentul potrivit 'boom'-ul muzical de la sfarsitul anilor '90 in Romania, si aparitia telefoanelor mobile, si scoaterea admiterii la facultate, si etc. Parca acum toti pustanii de 14-15 ani arata de 20 de ani, iar cei de 18-19 ani se vad asa de maturi si de 'incercati' de viata, de parca de la 25 de ani plus nu ar mai avea viata de trait.

    Ma simt bine cu varsta mea, ma simt bine pentru cum ma prezint la 30 de ani (mai am nevoie de ajustari pe ici-colo, dar v-am zis ca sunt extrem de lenes), si chiar daca nu mai am gandirea de la 18 ani tot pot admite ca ma distrez mai bine si ma bucur mult mai mult de viata decat generatia mea mai tanara cu cel putin o decada.

    Asa ca, incep sa ma intreb: cand generatia 18 ani a devenit generatia 30+?

Read More...

Pulsatia unei aventuri...

     Ati simtit vreodata aceea senzație care te face sa devii cel mai cel (superman, batman, etc) in care te crezi in stare de orice? Eh, aceeasi senzație imi tot pulsează in inimioara de câtva timp încoace.

     Am trecut in etapa in care cica ar trebui sa ma distrez cumpatat, in care ar trebui sa ma supun mai mult rigorilor vârstei. Nu ma înțelegeti gresit, chiar simt duhul celor 30 de ani, sau cum naiba s-o numi agentul X; insa ma simt mai tanar si mai încrezător si mai miserupist ca niciodata. Poate ca si pentru anul trecut a fost asa de ciudat si plin de întorsături stupide. Poate si pentru a simt ca pot mai mult. Poate si pentru ca tampita aia de oglinda ma arata diform ( de gras) :))

     Daaaar, dincolo de glume si sarcasme, ma simt in plus in juru-mi. Imi place ceea ce am acum, dar tot ar cam lipsi ceva. Pe langa ca-mi lipseste cotoroanta mea preferata ( DA, la tine ma refer Claudia), simt ca imi lipsesc părți. Din creier, din constiinta, din ceea ce eram cândva.

     Asa ca, pulsez prin fiecare por al meu, pulsez si fantezez, si sper sa nu mai am aceeasi spontaneitate infantila asa specifica-mi si sa sez(x) blând.

     Macar oleaca... Fir-ai al naibii de varsta!

Read More...

Invitatie la ... zambit!

    Recent, extrem de recent as putea adauga, o colega de munca m-a rugat sa ii dau niste motive pentru care sa zambeasca. Asa ca, plin de entuziasm, ii spun ca mai e un pic si va intra salariul. N-a fost bun argumentu'. Apoi i-am spus ca e vremea superba afara pentru mijlocul lui noiembrie; neah, nici asta nu fu inde-ajuns bun.

     Si, in timp ce ma chinuiam sa imi gasesc motive, mi-am dat seama cat de tamp is. Eu, cel putin, nu am nevoie de nici macar un sigur motiv ca sa zambesc. 

     Zambesc pentru ca vreau, pentru ca pot, pentru ca n-am motive, pentru ca e urat/frumos afara, pentru ca...

    In ultimele luni, am avut 2 socuri; diametral opuse: unul stupid, parca din telenovela desprins, altul cutremurator. Nu are rost sa insir aici detaliile legate de aceste socuri, insa pot afirma cu mana pe inima ca ele, socurile, coroborate m-au trezit din stupizenia cotidiana in care ma cufundasem. Ele au reusit sa ma faca sa rad din nimic, sa zambesc tamp, sa devin putin mai aerian decat deja eram. 

    Inca sunt impiedicat in ceea ce priveste mentinerea amicitiilor, inca sunt putin uracios/rautacios, inca mai am reminescente din anii si anii de aroganta adolescentina, DAR... zambesc! 

     Zambesc chiar si in poze, si va garantez ca e maaare lucru. Eu nici macar nu faceam poze daca nu eram in unghiul de fix grade, privirea malefica, pardon manly, pardon idioata, botul perfect tuguiat, etc, etc...iar acum, eh!, acum am poze in care chiar rad. Hm! 

    As vrea ca si voi sa radeti, chiar si aceia cu care eu interfer, sa zambiti, sa fiti mai veseli, mai pozitivi.

    As vrea sa va invit la ... zambit!

Read More...

Miserupism sau constructivism?

     Inca din frageda pruncie am reusit sa imi construiesc propriul meu univers, in care ma simteam perfect. In care imi construiam vise, si idei si jocuri tampite, si  ... etc. Niciodata, la vremea respectiva, nu am simtit ca fac ceva gresit sau diferit. 

     Imi aduc aminte si acum, zambind, cum ma pedepsea maica-mea: eram obligat sa ies afara. Sa interactionez cu cei de varsta mea, sa ma joc, sa socializez, sa empatizez. Si, mai mereu, era o corvoada sa fac asta, caci mereu am considerat ca n-am nevoie de o suita de oameni in juru-mi ca sa ma simt viu. Sa  ma simt aprobat or similar. Un singur om imi era si-mi este inde-ajuns. Oups, imi era...

     De catva timp incoace incerc sa fiu mai deschis, sa empatizez; sunt complet stangaci, stiu!, dar eu chiar incerc, Gizas, asa mi-s dintotdeauna! Incerc chiar sa nu mai cer asa de mult de la cei cu care-mi petrec cea mai mare parte din timp. Aici chiar sunt extrem de stangaci.

     Imi este mai usor sa-mi duc crucea singur-singurel, caci daca e sa o gafez, am sa stiu de ce am facut-o si ce sa fac sa NU o mai fac. Dar, sa depind de tine si de tine si de tine, in speranta ca o sa faci lucrurile in stilul meu, u-la-la.

    Mi-am promis ca nu am sa (mai) scriu vreun articol cand sunt suparat sau nervos, insa azi nu sunt nici asa si nici asa, ci doar dezamagit. 

    Este foarte simplu ceea ce vreau sa subliniez, si anume ca este muuuuuult mai bine sa fii singur si calm, decat impreuna si mai mereu iritat. Este mai ok sa ramai pe craca ta, decat in pom. Este mai relaxant sa te impingi pe tine si doar pe tine mai departe, si atat.

    Ceea ce se intampla in jurul tau este departe de ceea esti tu, si ca e al naibii de benefic sa fii in universul tau, decat intr-o galaxie de indivizi ce direct sau indirect te 'murdaresc'cu bunatatea lor.

    Va spun eu: facerea de bine, e futere de mama!

Read More...

Mistakes are proof that u're trying

     Ma incanta teribil aceasta replica din titlu; ma incanta deoarece incep sa realizez, lately, ca nu tot ceea ce nu e in mana e si neaparat minciuna, ca suntem oameni si ca e OK sa gresim.

     Aplicabil in cazul meu, e normal sa imi doresc o relatie atat de mult incat sa fac aceeasi greseala pe care am facut-o si cu ani in urma, si anume sa ma las calcat in picioare numai de dragul sa fiu cu aceea persoana. Insa, e la fel de normal sa si incep sa realizez ca unele lucrurile se intampla cand trebuie si nu cand vreau eu, astfel incat am iesit oleaca sifonat din ultima complicatie. :D

     Dar... sunt bine! Adica mi-am dat seama unde am gresit, si cam ce ar trebui sa fac ca sa ma pot duce la urmatorul nivel.

     Incep sa invat sa ma iubesc mai mult, sa ma ingrijesc mai mult, sa ma respect mai mult. Relax, inca fac gafe de gafe zi de zi si mi-este un pic cam greu sa renunt la toate viciile ce mi-au adus atatea deservicii de-a lungul anilor.

      Norocul meu este ca, incep sa adun in preajma mea ( sau poate asta si trebuia sa fie traiectoria mea), oameni ce imi deschid ochisorii astia frumosi  :)) . Oameni care mi-au aratat ca pot mai mult daca sunt mai deschis la ideea dezvoltarii mele ca si entitate dintr-un intreg spiritual. 

Mai am enorm de mult de muncit cu mine, si cu mintea mea neobosita ce-mi creaza mii de piedici si scuze, dar sunt pe drumul cel bun, STIU asta pentru ca incep sa SIMT. 

     Per ansamblu, ideea ar fi ca e bine si recomandabil sa gresesti, atata timp cat depui si un efort sa inveti ceva din ele, daca nu din ele macar din timpul pierdut in care incerci sa repari greseala ( sau sa iti aduni sufletul de pe podeaua casei).

     Este extrem de simplu: trebuie doar sa vrei!!! 

Read More...

Puterea unui "NU"

     Nu este vreun articol negativist, asa cum prea multa vreme am obisnuit sa scriu si sa fiu. Nu este nici macar o lectie pe stilul lupului moralist; este, pur si simplu o alegere pe care am invatat sa mi-o insusesc din ce in ce mai des in ultimele luni.

     Admit ca, mi-am dat seama ca NU mai sunt dispus nicicum sa fiu disponibil, sociabil, dragut, serviabil ( asertiv, cum ma tot batea la cap fostul manager ), interesant; si lista poate continua. Pe de alta parte, nici uracios, sarcastic, ironic, acid NU-mi mai face placere sa fiu.

    Totusi, azi sunt fericit. NU am avut o zi usoara la serviciu, NU am castigat la loto, NU am o familie, NU sunt inca pe deplin happy cu felul in care arat; dar , sunt fericit. De ce? Pentru ca, mi-am dat seama ca NU pot controla chiar totul. Ca pana mai ieri, alaltaieri eram convins ca sunt complet singur pe lumea asta, si acum...acum te-am intalnit pe tine. Intr-o seara tarzie, dupa o zi extrem de aglomerata, care credeam ca nu se mai termina, ai venit si mi-ai oferit o intreaga gama de emotii ce am uitat ca mai exista in mine. Credeam ca sunt tot o aparenta, pana cand mi-ai aratat esenta. Esenta ta, si a lucrurilor ce ne inconjoara.

    NU mai stiu cand au trecut zilele, nu te-am vazut sau  avut, decat atunci, insa a fost exact cat as fi vrut sa fie, caci mi-am dat seama ca exist. Si ca, existi!

    Habar nu am unde o sa fiu(/m) maine, insa acum ma bucur ca esti. Zambesc tamp cand primesc un semn de la tine, incerc sa ma limitez in a-ti scrie precum as fi vrut sa-ti scriu, si culmea NU ma deranjeaza. Ba mai mult, imi place raritatea momentului. Imi place ca esti asa, si ca NU trebuie sa ma complic cu explicatii.

    Simplu, mi-e dor de tine ca de o amintire uitata printre ganduri cotidiene. Am zis!

    Asa ca, aleg sa NU mai fiu pesimist, si aleg sa te cunosc cu tot riscul ce presupune acest lucru. :)

Read More...